Mica Romă (13): Vasile Moldovan, „Amintiri din timpul Revoluţiei de la 1848”

Relatarea lui Vasile Moldovan se întinde pe ceva mai mult de un an de zile, între martie 1848 şi august 1849. Ea include momentele cele mai importante ale revoluţiei românilor din Transilvania, la care autorul este de cele mai multe ori participant direct. Astfel, sunt descrise aici în amănunt Adunarea de la Blaj din mai 1848, refugierea din Munţii Apuseni, tratativele eşuate cu trimisul lui Lajos Kossuth, luptele de la Sântioara şi Reghin sau cele de la Abrud, duse de Avram Iancu şi prefecţii lui împotriva trupelor revoluţionare maghiare conduse de Hatvani şi apoi de Farkas.

Vasile Moldovan tocmai terminase teologia la Blaj şi avea douăzeci şi patru de ani când au izbucnit evenimentele revoluționare. Nu are timp deloc de planificarea unei eventuale cariere preoţeşti, remarcându-se prin discursurile înflăcărate în faţa colegilor sau a mulţimilor de ţărani pe care le mobiliza. În relatarea sa apar personaje cunoscute de regulă prin descrieri scorţoase de manual. De exemplu, la un moment dat se întâlneşte cu Avram Iancu prin Târgu Mureş, iar acesta îl invită „la un rasol” la un restaurant din marginea oraşului. E evocată şi figura intelectualului, care coace şi răspândește ideile paşoptiste (Aron Pumnul, Timotei Cipariu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Turcu) şi care la un moment dat lasă loc oamenilor de acţiune (autorul, Ioan Buteanu, Axente Sever şi mulţi alţii). Vasile Moldovan e mai mult pe fugă, urmărit de autorităţile civile sau militare maghiare, dar sunt momente în care, în calitate de prefect, conduce Legiunea a III-a de Câmpie, legiunile fiind formaţiuni paramilitare româneşti, constituite de ţărani, care se opuneau forțelor de ordine ungureşti.

Miezul disputei era paragraful doisprezece al Proclamaţiei revoluţionarilor maghiari care prevedea alipirea Transilvaniei la Ungaria. Mulţi românii doreau însă să recunoască doar suveranitatea împăratului din Casa de Habsburg, Ferdinand la început, apoi Franz Iosif. Detaşarea de sub grofi reprezenta simultan pentru români atât o emancipare socială, cât şi una naţională, după cum scrie la un moment dat Vasile Moldovan, ca o concluzie la una dintre numeroasele discuţii politice rezumate în carte: „De stergerea iobăgiei nu numai că nu se mai îndoia nimeni, dar toți se mirau de prostia românului, care a putut suferi atâta timp acest jug rușinos și nu s-au adunat, ca acum, ca să spună ungurului: ‘Nu te mai servim!’” Existau şi români care considerau că duşmanul comun este Viena, şi că revoluţionarii români şi cei unguri trebuie să lupte pentru drepturile lor civice, instituite în cadrul unei federaţii care să trateze în mod egal toate popoarele din imperiu, austriac/ german, maghiar, sârb, ceh, slovac, român. Din memoriile lui Vasile Moldovan reiese însă existenţa unei profunde neîncrederi a românilor în ceea ce li se spunea din partea ungurilor, fie ei şi colegi de revoluţie. Vasile Moldovan încearcă să demonstreze, cu documente scrise citate (scrisori aflate în posesia lui) ipocrizia lui Lajos Kossuth, liderul revoluţionar maghiar, care în plan diplomatic negocia depunerea armelor și armistițiul, iar în plan militar trimitea trupe care să asedieze zona muntoasă a Apusenilor, unde se retrăseseră liderii politici şi militari ai revoluţionarilor români. Vasile Moldovan a notat în aceste rememorări şi amărăciunea resimţită în 1867, când Transilvania revine Ungariei în urma partiţiei „sferelor de influență” dintre Viena şi Budapesta prin care a apărut Imperiul Austro-Ungar.

Stilul relatării lui Vasile Moldovan este clar şi direct, având specificul efuziunii de epocă, în care termeni altminteri laici sunt înzestraţi cu sonorităţi de cult. Naţiune, popor, deşteptare sunt cuvinte folosite invariabil pentru a mobiliza simţirea şi adeziunea. Dar elementul religios este de fapt destul de absent; abia de se face o referire la diferenţierile dintre credincioşii uniţi şi cei ortodocşi, şi aceea pentru a sublinia că atunci când era vorba de naţiune, confesiunea nu mai contează. În prefaţa intitulată „O mărturie unică despre 1848 în Transilvania”, Octavian Marcu scrie că „(d)incolo de incontestabila importanţă a mărturiei lui Vasile Moldovan, relativ des citat în studiile dedicate reconstituirii evenimentelor revoluționare din Transilvania, cartea sa memorialistică are și o anumită valoare literară. În contrast cu stilul unei lucrări istorice propriu-zise, care tinde către echilibru și obiectivitate, memoriile unui personaj implicat direct în evenimente ne fac să retrăim emoțiile și trăirile participanților.”

Memoriile lui Vasile Moldovan (1824 – 1895) ajung cu cartea de faţă (a treisprezecea din seria „Mica Romă” de la editura Vremea) la ediţia cu numărul trei. Prima s-a publicat chiar în anul morţii autorului, a doua o sută de ani mai târziu, iar aceasta este a treia, cu o îmbunătăţire semnificativă, şi anume modernizarea textului aşa încât el să fie accesibil publicului de azi. Ediţia Vremea include – în mod salutar – şi treisprezece pagini reproduse după prima ediţie, putându-se realiza lesne efortul de actualizare depus de îngrijitorii ei.

Redau mai jos un fragment dintr-o discuţie purtată de Ioan Buteanu, prietenul autorului şi susţinător al dezrobirii românilor de sub ungurii asupritori, cu Ioan Dragoş, deputat de Bihor în Dieta revoluţionară maghiară, trimisul lui Lajos Kossuth în vederea atragerii românilor de partea revoluţionarilor unguri.

***

Când am sosit noi la Mihăileni şi am intrat în casa cea mai apropiată de stânca Vulcan, l-am aflat pe Dragoș într-o conversație animată cu Buteanu. Între alții, eram: Iancu, Buteanu, Dobra, Vlăduț, viceprefectul Boeriu și eu. După ce Buteanu ne-a prezentat pe toți, Dragoş, dorind să continue conversaţia întreruptă de venirea noastră, se întoarse către Buteanu, adăugând:

– Să se bage dracu’ în politica voastră, că v-ați aliat cu sașii, cel mai egoist popor de pe fața pământului!

Buteanu:

– Ba să se bage dracu’ în politica voastră, a românilor din Ungaria, că v-ați aliat cu maghiarii, cel mai neîmpăcat inamic al libertăţii naționale.

Dragoș:

– Voi nu ați cunoscut pe ungurii din Ungaria; aceia sunt liberali în adevăratul sens al cuvântului.

Buteanu: – Da, sunt liberali! Şi de liberali mari ce sunt, nu pot tolera naţiunea română, croată, sârbă etc. Ați fost orbiți de Dumnezeu.

Dragoş:

– Voi, ardelenii, v-ați făcut o idee fixă cu naționalitatea voastră și ignorați drepturile cetățenești.

Buteanu:

– De-ar avea liberalii voștri puterea de a-mi da paradisul şi mi-ar răpi limba, eu aş renunța la paradis.

Dragoș:

– Lasă că v-ar da vouă neamțul naţionalitate, pentru că ați adoptat negru-gălbinismul (culorile steagului Imperiului Habsburgic), deoarece idealul vostru este negru-gălbinismul.

Buteanu:

– Idealul nostru nu este negru-gălbinismul, ci este libertate națională sau moarte. În cazul în care casa domnitoare nu ne-ar îndeplini aspirațiile și speranțele noastre, mai bine susțin pe umerii mei un despot, decât trei, patru milioane de despoți, deoarece fiecare liberal de-al vostru este un despot tiranic.

Dragoş:

– Fanatism!

Buteanu:

– Acest fanatism sacru este transplantat din generație în generație în viața românilor, până în ziua de astăzi.

Dragoș:

– Măi! Kossuth cu deosebire este indignat, dacă nu chiar mânios pe tine, pentru că, într-o oarecare scrisoare a ta, ai caracterizat pe unguri cu epitetul de ,”büszke paraszt” (ţărănoi îngâmfaţi). Indignarea nu este fără temei deoarece, după cum văd, tu nici acum nu doreşti sincer pacea cu ungurii.

Buteanu:

– Ba doresc sincer, dar doresc o pace cu care să nu-mi fie rușine să stau în faţa istoriei.

Dragoş, văzând că se îngroașă gluma, nu mai discută cu Buteanu și trecu la alte teme; influențat de diferite observații ale celor de față, ajunse să vorbească de situația lumii, în special de situația monarhiei.

***

Colecția „Mica Romă XXI” a editurii Vremea își propune să indice și să reașeze la locul cuvenit mișcarea intelectuală de la Blaj – sau „Mica Romă”, cum era denumit orașul de către Mihai Eminescu. Așa cum arată Cristian Bădiliță, îngrijitorul colecției, acest rol al Blajului a fost blurat, minimalizat sau negat în timpul comunismului, când Biserica Greco-Catolică a fost interzisă.

Colecția include la acest moment treisprezece titluri care înseamnă tot atâtea „cărți de patrimoniu și autori de raftul întâi, unii dintre ei necunoscuți generațiilor recente”: 1. Alexandru Lupeanu-Melin, Evocări din viața Blajului; 2. George Coșbuc, Vorba de acasă. Eseuri, povestiri și schițe filosofice; 3. Ion Agârbiceanu, Licean… odinioară; 4. Aaron Florian, Patria, patriotul și patriotismul; 5. Septimiu Popa, Temnițele Clujului. Caravanele Ardealului; 6. Ștefan Manciulea, Aici e pământul sfânt al Blajului; 7. Ciprian Vestemean, Blajul repovestit. Între legendă și istorie în Mica Romă; 8. Timotei Cipariu, Purtarea de bună cuviință între oameni; 9. Octavian Bârlea, Babilonia minților. Articole religioase și culturale din exil; 10. Iosif Vulcan, Panteon român. Portretele și biografiile celebrităților române; 11. Ion Agârbiceanu, Strigoiul; 12. Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos; 13. Moldovan Vasile, Amintiri din timpul revoluției de la 1848. Pe lângă grafica unitară și ținuta tipografică, toate aceste volume poartă și arată rigoarea și experiența coordonatorului ei, rezultatul fiind omogenitatea și coerența date de prezentările și introducerile clarificatoare și instructive, precum și de notele bogate și bine proporționate din fiecare carte.