Mica Romă (11): Ion Agârbiceanu, „Strigoiul”

Romanul „Strigoiul” a fost încheiat pe 3 iunie 1944. De atunci și până la moartea sa, pe 28 mai 1963, Ion Agârbiceanu a tot încercat, fără succes, să îl publice. Evenimentul s-a produs abia în 1969 – așadar, după un sfert de secol de la conceperea lui.

La început, s-ar putea spune că au fost unele „dificultăți logistice”. Nu e greu de realizat că în timpul războiului și imediat după război, publicarea cărților nu era pe lista lungă a urgențelor sociale (deși Agârbiceanu a publicat și în perioada 1940 – 1944). În cazul „Strigoiului” însă, așteptarea unor vremuri mai bune nu a ajutat. Schimbarea de regim politic i-a scăzut de fapt șansele de publicare pentru că subiectul romanului se îndepărta implacabil și fără speranță, an de an, de ceea ce devenea strategia culturală a noilor autorități. În roman, după cum scria însuși autorul, este vorba de „setea de pământ a țăranilor” și de „simțul proprietății individuale” al acestora. Or, în noile condiții în care la ordinea zilei era colectivizarea, iar proprietatea individuală era prezentată ca stigmat burghez revolut, ce șanse de publicare ar fi avut un asemenea roman?! De altfel, după cum scrie Ilie Rad în nota asupra ediției intitulată Povestea unei cărți-testament, lui Ion Agârbiceanu i s-a și răspuns în acest sens, atunci când Editura de Stat pentru Literatură și Artă i-a respins manuscrisul „Strigoiul” ca „necorespunzător” cu viziunea marxist-leninistă asupra satului românesc. E vorba aici de o dublă neînțelegere. Proletcultișii nu acceptau că romanul se referea la un anume stadiu al satului românesc, din a doua jumătate a secolului 19, un stadiu deja depășit; iar Ion Agârbiceanu nu înțelegea că în contextul ideologizat al epocii, anchilozarea culturală era atât de pronunțată încât distincția între satul de secol 19 și cel de după 1900 era imposibil de asumat oficial; din perspectiva noii literaturi, în străfundul său țăranul nu putea iubi proprietatea, pentru că el acum e entuziasmat de faptul că scapă de ea.

Ar mai fi apoi și faptul că Ion Agârbiceanu, preot greco-catolic, a ignorat actul din 1948 de desființare a Bisericii Greco – Catolice și a refuzat să devină membru al unei comunități religioase recunoscute oficial. În acest context, și „dreptul la semnătură” al scriitorului a avut de suferit. Astfel că primul său volum de după război apare la mai bine de zece ani de la încheierea acestuia, în 1956. Scriitorul a trebuit să își facă penitența pentru a reintra în noul perimetru literar, păzit și administrat de gardieni ideologici precum un lagăr fizic de suspecți și delicvenți. Iar printre cei ce au făcut „lobby” ca totuși „Strigoiul” să apară s-au numărat Gheorghe Pienescu, care a publicat o recenzie a romanului înainte ca acesta să fie acceptat, „caz unic în literatura română”, după cum spune Ilie Rad, și Mihai Șora, care era refuzat într-un rând, dar apoi bătea din nou pe la ușile „superiorilor” cu manuscrisul la subsuoară.

În Nota citată, Ilie Rad mai adaugă faptul că din 1969 și până astăzi, „Strigoiul” a înregistrat șase ediții (inclusiv cea de față), împărțite frățește pe mijloc de anul 1990: trei ediții au apărut înainte, celelalte trei după 1990.

***

„Opera lui Agârbiceanu o egalează pe a lui Tolstoi, nu doar ca dimensiune, ci și ca profunzime. Abia acum ea beneficiază de o reeditare sistematică și profesionistă. Cele zece volume din ediția Ilie Rad însumează peste 15.000 de pagini. Lipsește o biografie a scriitorului-teolog pe măsura anvergurii sale. Orice român cultivat ar trebui să cunoască măcar cinci capodopere: Arhanghelii, Pustnicul Pafnutie şi ucenicul său Ilarion, Vremuri şi oameni, Licean… odinioară, Strigoiul.” (Cristian Bădiliță)

„Romanul Strigoiul trebuie judecat, în primul rând, după intenţiile declarate ale scriitorului. Astfel, într-o mărturie din 1962, Agârbiceanu spunea: ‘În lucrarea aceasta din urmă, voiam să închei scrisul meu, [inspirat] din viaţa satului ardelenesc, ca și când aș fi presimțit că, în viitor, se va ivi un nou sat la noi (este vorba de satul colectivizat, n. I.R.) Și voiam să descriu obiceiuri și datini, care începeau să se piardă din lumea satului ardelenesc și care vor fi folositoare odată cercetătorului de folclor.‘ Este posibil ca scriitorul să fi fost inspirat, în demersul său, de campaniile de cercetare monografică a satelor, organizate de Dimitrie Gusti, în anii 1925-1935, ale căror ecouri erau încă puternice în anii ’40.” (Ilie Rad)

________________

Ion Agârbiceanu, Strigoiul, editura Vremea, colecția Mica Romă XXI, ediție îngrijită, notă asupra ediției și postfață de Ilie Rad, București, 2021.

***

Colecția „Mica Romă XXI” a editurii Vremea își propune să indice și să reașeze la locul cuvenit mișcarea intelectuală de la Blaj – sau „Mica Romă”, cum era denumit orașul de către Mihai Eminescu. Așa cum arată Cristian Bădiliță, îngrijitorul colecției, acest rol al Blajului a fost blurat, minimalizat sau negat în timpul comunismului, când Biserica Greco-Catolică a fost interzisă.

Colecția include la acest moment treisprezece titluri care înseamnă tot atâtea „cărți de patrimoniu și autori de raftul întâi, unii dintre ei necunoscuți generațiilor recente”: 1. Alexandru Lupeanu-Melin, Evocări din viața Blajului; 2. George Coșbuc, Vorba de acasă. Eseuri, povestiri și schițe filosofice; 3. Ion Agârbiceanu, Licean… odinioară; 4. Aaron Florian, Patria, patriotul și patriotismul; 5. Septimiu Popa, Temnițele Clujului. Caravanele Ardealului; 6. Ștefan Manciulea, Aici e pământul sfânt al Blajului; 7. Ciprian Vestemean, Blajul repovestit. Între legendă și istorie în Mica Romă; 8. Timotei Cipariu, Purtarea de bună cuviință între oameni; 9. Octavian Bârlea, Babilonia minților. Articole religioase și culturale din exil; 10. Iosif Vulcan, Panteon român. Portretele și biografiile celebrităților române; 11. Ion Agârbiceanu, Strigoiul; 12. Vasile Aaron, Patima și moartea Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos; 13. Moldovan Vasile, Amintiri din timpul revoluției de la 1848. Pe lângă grafica unitară și ținuta tipografică, toate aceste volume poartă și arată rigoarea și experiența coordonatorului ei, rezultatul fiind omogenitatea și coerența date de prezentările și introducerile clarificatoare și instructive, precum și de notele bogate și bine proporționate din fiecare carte.