Două lucruri m-au șocat după ce am citit o biografie a farmacistului de la Auschwitz, Victor Capesius, un sas din Miercurea Sibiului. Primul este că fura. Dar în contextul dat, cu toată scenele sordide aferente, fura aurul din dantura victimelor lagărului. În procesul său din Germania federală, din deceniul șapte al secolului trecut, a fost condamnat, printre altele, și pentru profanarea cadavrelor. Spectrul furtului la români ne bântuie în ipostaze inimaginabile.
Desigur, nu fura numai el, și germanii „arieni” puri furau, dar judecătorii au stabilit că el era cel mai eficient dintre toți colegii din SS și Waffen-SS. Și-a deschis după război o farmacie și un salon de cosmetică în Göppingen. Iar în timpul procesului și-a răscumpărat familia din România, deși la același proces respingea martorii din est ca fiind parte a unui complot împotriva lui pus la cale de comuniști.
Al doilea lucru nu se referă neapărat la Capesius, dar e valabil și pentru el. Procesul lui Capesius a început cam în același timp cu cel al lui Adolf Eichmann, birocratul Soluției Finale, dar a durat mai mult. Relatând pentru The New Yorker, Hannah Arendt a folosit atunci pentru prima oară expresia „banalitatea răului”. Se referea la faptul că Eichmann ducea în aparență o viață perfect normală atunci când organiza transportul evreilor în lagărele de exterminare. Se juca după-amiaza cu copiii, venea cu sandviciuri la serviciu, mergea în concedii – cam tot ce face cineva din clasa mijlocie în mod obișnuit.
Pe acest fapt și-au construit apărarea mulți naziști acuzați după război de crime împotriva umanității: noi ne făceam datoria; ce e rău și deplasat în așa ceva?! Dacă ar fi fost vorba de cazuri individuale, de întâmplări izolate, poate că ar fi avut dreptate. Dar nu așa au stat lucrurile. Naziștii au construit un veritabil „mecanism al răului”, o mașină de ucis care își selecta victimele, le aduna și le omora. „Sistematica răului” a presupus un regulament a cărui aplicare ducea inexorabil de la identificare și selecție la procesare și execuție. Naziștii au căutat să construiască ceva care să le îndeplinească mecanic scopul stabilit ideologic. N-au mai vrut să pună mâna direct pe victime. Simbolic spus, de exemplu, selecția era făcută chiar de conducerea comunității evreiești, sau de reprezentanțiii statului aliat. Debarasarea de la camerele de gazare era făcută de prizonieri.
Dar cu toate acestea, „mecanismul” nu funcționa singur. Cineva îl punea în mișcare. Cineva ca Eichmann semna. Cineva precum Capesius stătea pe rampa de la Auschwitz și indica celor sosiți – ei neștiind semnificația acestui gest banal – unde s-o ia, la stânga sau la dreapta, la muncă silnică sau la moarte. Unii deci s-au suit în „vehiculul răului” și au produs cu el iremediabilul. Au aderat la „mecanism”. Au fost motoarele lui. De aici și vinovăția lor absolută.
__________
Foto: Proces de „selecție” a evreilor din Ungaria și nordul Ardealului aduși cu un tren de marfă la Auschwitz, mai 1944. În imagine se vede un ofițer SS indicând cu mâna spre stânga. Sursa: Yad Vashem.
