Viața este ca o partidă de șah, iar șahul este viața însăși.
Această parafrază la o cunoscută maximă din lumea teatrului are implicații mult mai reale și profunde decât ar putea părea la prima vedere.
Pentru șahiști, evenimentele petrecute pe tabla cu 64 de pătrățele tind să capete dimensiuni existențiale. Câștigul unui modest pion sau al unei partide ori turneu pot genera o satisfacție greu de regăsit oriunde în viața de zi cu zi, în vreme ce un insucces din aceeași sferă poate fi la fel de greu de suportat ca o catastrofă cosmică.
Alegând câteva exemple din categoria campionilor mondiali, observăm că Fischer și Spassky, de exemplu, obișnuiau să își conducă partidele într-o stare de maximă concentrare și nemișcare, sugerând că în acele momente lupta șahistă era însăși centrul preocuparilor lor, în completă detașare și uitare a cursului vieții reale.
La celălalt pol îi găsim pe Garry Kasparov și pe actualul campion mondial Magnus Carlsen, ale căror grimase extreme și gesturi în momentele critice ale partidelor sunt o exteriorizare nefiltrată a emoțiilor trăite, fie ele de speranță, bucurie și satisfacție artistica, ori, dimpotrivă, de dezamăgire și deznădejde.
Toate acestea au fost cum nu se poate mai bine sublimate în titlul cărții de căpătâi a unei alte legende, triplul vice-campion mondial Victor Korcinoi, anume Șahul este viața mea.
Conexiunea în sens invers poate fi dedusă printr-o serie de comparații logice. Ne confruntăm zi de zi cu decizii, deseori minore, dar uneori importante, necesitând o rezolvare într-un anumit timp dat. Pentru a găsi soluții optime, sau măcar rezonabile, trebuie să ținem cont de consecințele decizilor noastre într-o a doua sau n-a fază. Oricât am dori să evităm asta, atingerea scopului principal nu poate fi realizată fără a renunța la ceva, fără mai mici sau mai mari sacrificii cu alte cuvinte.
Jucătorul de șah se confruntă cu toate aceste situații în cadrul virtual al partidelor și turneelor de șah. Timpul de gândire este limitat, cerând o luare de decizii relativ rapidă, iar gândirea strategică ne ghidează în încercarea de a anticipa evoluția partidelor. Iar partea cea mai savuroasă a șahului este cea a combinațiilor, definite ca manevre forțate implicând sacrificii de material, într-o aparentă atitudine kami-kadze dar ducând la beneficii majore la sfârșitul operației forțate.
Ca și cum toate acestea nu ar fi de ajuns, este esențial să trecem peste succese și insuccese cu pas egal, evitând euforia excesivă sau deznădejdea totală. Ne așteaptă întotdeauna un nou mâine, cu aceleași exigențe ca ale zilei de ieri. Un alt vice-campion mondial, Alexei Șirov, de care mă leagă trei decenii de prietenie, mi-a mărturisit cu mulți ani în urmă ca de-a lungul unui turneu cel mai important element este recuperarea fizică de la o partidă la alta, indiferent de rezultatul celei abia încheiate.
Comparația bilaterală lansată mai sus poate fi extinsă și în lumea afacerilor, cu nimic mai puțin competitivă și intensă decât viața de turneu a șahiștilor.
În continuare, voi exemplifica această paralelă printr-o legendă născută în negura vremurilor în Orientul Extrem, de unde își are originile jocul de șah.
Trăia în acea vreme un prinț extrem de bogat și înzestrat, a cărui soție favorită, Dilaram (semnificând liniște sufletească în arabă), era faimoasă pentru frumuețea ei desăvârșită. Prințul avea o slăbiciune pentru jocul de șatranj, strămoșul șahului cu reguli în mare parte identice cu ale acestuia, și nu ezita să joace pe mize însemnate.
Citeste mai departe:
