Primul genocid al teribilului secol XX nu a fost al bolşevicilor, nici al naziştilor. S-a petrecut în Turcia, pe fondul destrămării Imperiului Otoman, când liderii turci, de teama secesionismului, au luat decizia secretă a exterminării armenilor. Acţiunea a început în primăvara lui 1915, pentru ca la sfârşitul aceluiaşi an, nouă zecimi dintre armenii din provinciile orientale din Anatolia să fi fost ucişi (în jur de 900.000 de persoane). Alţi 500.000 de armeni din provinciile centrale şi orientale ale Anatoliei şi din Cilicia au murit în 1916, în faza a doua a genocidului.
Este însă frapantă asemănarea metodelor de exterminare folosite de bolşevici, nazişti sau turci. Sunt eliminate la început elitele şi apoi bărbaţii în putere, pentru ca rezistenţa populaţiei condamnate să fie redusă. Sunt organizate deportări, în condiţii groaznice, menite intenţionat să ducă la moartea celor mai vulnerabili. Se dau ordine secrete ca mamele şi copiii să nu fie cruţaţi. Cei care supravieţuiesc totuşi înfometării, marşurilor, bolilor – sunt ucişi în final şi aruncaţi în gropi comune.
Cu toate acestea, solidaritatea umană nu poate fi eliminată nici măcar în cel mai bine organizat masacru. Aşa cum unii copii au scăpat din marşurile morţii din Transnistria, din timpul administraţiei lui Ion Antonescu, fiind daţi chiar de mamele lor unor oameni întâlniţi pe drumul calvarului, aşa şi în cazul armenilor unii copii au supravieţuit, prin mila unor martori sau chiar printr-un act aparent samavolnic, de răpire, aşa cum otomanii au practicat de-a lungul istoriei. Şi astfel mii de femei şi copii au fost răpiți de turci, iar mai târziu, în Siria, de arabi sau de beduini. Unii au fost vânduți ca sclavi, alții au fost integrați în familii turcești, kurde sau arabe, după convertirea forţată la islam. Câțiva au fost salvați de persoane generoase cărora mamele lor i-au încredinţat ca să-i scape de deportare.
Mărturiile acestor copii supravieţuitori ai genocidului armean au fost strânse într-un volum îngrijit de Sonya Orfalian. “Aceste mărturii nu revendică nimic. Ele vorbesc despre neliniştile şi urgențele acelor vremuri; ceea ce emană din ele este sentimentul de uluială îngrozită, de pierdere a rațiunii, concomitent cu căutarea liniştii şi a unui adăpost sigur”, a scris autoarea, în prefaţa cărţii. Din multitudinea de poveşti auzite, autoarea a ales treizeci şi şase – exact numărul literelor alfabetului armean care apar în deschiderea fiecăreia dintre aceste relatări. Mărturii rezultate povestesc evenimentele tragice din timpul genocidului, “aşa cum au fost ele resimțite şi trăite de copii, fete şi băieţi marcați pentru totdeauna de pierderea violentă şi fără îndoială insuportabilă a celor apropiați – mamă, tată, bunici, mătuşi, unchi – şi de dispariția bruscă a tot ceea ce înseamnă siguranță, tandreţe şi sens al existenţei”.
Autoarea s-a născut ea însăşi într-o familie de refugiaţi armeni. În prezent locuiește la Roma, unde îşi desfăşoară activitatea de artistă, scriitoare şi traducătoare. Cea mai mare parte a muncii sale constă în cercetarea şi documentarea bogatei moşteniri culturale a Armeniei. Printre cărțile pe care le-a publicat se numără colecțiile de basme armene A cavallo del vento. Fiabe d’Armenia (2017) şi C’era e non c’era. Fiabe dalla terra d’Armenia (2016) şi volumul dedicat artei culinare armene La cucina d’Armenia. Viaggio nella cultura culinaria di un popolo (2009).
_____________________
Sonya Orfalian, Mărturii ale copiilor armeni, 1915 – 1922, editura Polirom, Iaşi, 2022, cu contribuţii ale lui Gérard Chaliand, Joël Kotek şi Yves Ternon, traducere din limba italiană de Emanuela Stoleriu, traducerea textelor din limba franceză de Nicolae Constantinescu, 224 de pagini, format 13×20 cm, preţ pe site-ul editurii 34,95 lei.
***
“În august 1914, Imperiul Otoman n-a intrat încă în conflictul care tocmai izbucnise între Puterile Antantei (Anglia, Franța, Rusia) şi Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria). Guvernul otoman declară totuşi o mobilizare generală a tuturor bărbaților între 18 şi 45 de ani. Soldații creştini şi evrei, plasați în grupuri separate de soldații musulmani, sunt victime ale discriminării. Pe 1 noiembrie 1914, după ce ezitase să se angajeze în conflict, guvernul otoman se alătură Puterilor Centrale. În provinciile orientale din Anatolia, situația armenilor s-a agravat întruna în cursul anului 1914: rechiziționări, furturi, violuri, masacre. Aceste violențe n-au încă un caracter sistematic. Totuşi, din noiembrie, Comitetul Unității şi Progresului (CUP) a obținut de la şeyhülislam ca acesta să declare jihadul (războiul sfânt), ceea ce contribuie la stimularea ostilității musulmanilor faţă de creştini. Încă din primele luni ale războiului, armatele otomane suferă înfrângeri: nimicirea Armatei a III-a în Caucaz în ianuarie 1915; eşecul unei tentative de trecere a canalului Suez de către Armata a IV-a în februarie. Cu toate că atacul unei flote anglo-franceze în strâmtoarea Dardanele a fost stopat în martie, guvernul se teme de o debarcare în peninsulă şi de căderea Constantinopolului. În acest context, în martie 1915, cei zece membri ai Comitetului Central al CUP, adevăraţii deținători ai puterii în stat, se reunesc ca să decidă soarta armenilor, deveniți o amenințare vitală pentru viitorul Turciei. Căci, dacă Turcia ar pierde războiul, în Anatolia Orientală s-ar putea să se formeze un stat armean și proiectul panturcist ar deveni imposibil de realizat. De luni întregi a fost aprobat principiul unei deportări a armenilor din vilaietele orientale de la frontiera cu Rusia. Acum, o majoritate a membrilor Comitetului Central decide exterminarea tuturor armenilor din imperiu, cu câteva excepții. În câteva săptămâni, este întocmit un plan de nimicire. Punerea lui în aplicare este încredinţată Organizației Speciale (OS), Teşkilet-i-mahsuse, o structură militară înfiinţată în 1911 pentru misiuni de spionaj în afara frontierelor imperiului. Această organizație este transferată la Ministerul de Interne, ca să elaboreze, să ordone şi să organizeze suprimarea armenilor. Un sistem dublu de comandă face legătura între conducătorii Organizației Speciale din Constan tinopol şi cei din Anatolia Orientală, cu centrul la Erzurum: pe de o parte, ordine oficiale de deportare şi de gestionare a bunurilor abandonate, ordine înscrise în lege, care garantează protejarea drepturilor deportatilor (deportarea e prezentată de guvern ca o necesitate militară, îndepărtarea populațiilor civile care amenință să colaboreze cu inamicul rus); pe de altă parte, ordine secrete transmise prin telegrame cifrate de ministrul de Interne, Talaat Paşa, sau de conducători ai OS către „secretarii responsabili” sau guvernatorii de provincii, ordine care planifică exterminarea armenilor. Secretarii responsabili din OS au putere deplină asupra funcționarilor, jandarmilor şi militarilor, care nu pot refuza să le execute ordinele. Este prioritar să se evite orice mişcare de revoltă armeană, deci să fie arestați cu precădere bărbații valizi. Astfel apar secvențele planificate: încă de pe 24 aprilie 1915, la Constantinopol, sunt arestați şi deportați 600 de notabili armeni; soldații armeni au fost, din februarie, dezarmaţi şi trimişi în „batalioane de muncă” (vor fi ucişi treptat); distrugerea unor sate izolate; se dă ordin de deportare imediată în oraşe şi orăşele; se trece la separarea bărbaților rămaşi după înrolare (sunt asasinați în gropi comune din apropierea oraşului lor), apoi la deportarea femeilor, copiilor, bătrânilor în convoaie de aproximativ 1.000 de persoane. Această deportare se derulează din mai până în septembrie 1915, conform unei cronologii prestabilite, pentru mele convoaie să plece din regiunile cele mai îndepărtate din sud, fiecare să scadă ca număr, apoi să crească pe traseu prin adăugarea unor noi grupuri de deportați, cele două fluxuri principale venite din provinciile armene din vest și din est să se întâlnească pe malurile Eufratului Oriental, iar după aceea, supraviețuitorii să se îndrepte spre sud şi să ajungă la Alep, unde să li se alăture deportații veniți din centrul şi vestul Anatoliei, care au fost deportați cu trenul. Deportarea armenilor din provinciile orientale din Anatolia este concepută ca una dintre fazele exterminării. Convoaiele sunt decimate în mod regulat. Deportații care nu pot să meargă sunt ucişi de jandarmi. Aceştia dispun după voie de viețile deportaților: violează, ucid, asasinează chiar şi bebeluși. De-a lungul drumului, turci sau kurzi jefuiesc, violează, ucid, răpesc femei, fete, copii. În plus, convoaiele sunt decimate în mod constant de bandele de ucigaşi ai OS, aşa-numiții ceté, hoţi şi asasini eliberați din închisoare de ministrul de Justiție, antrenați să ucidă în tabere ale Ministerului de Război. Aceştia sunt plasați în drumul convoaielor, de preferință pe malurile unei ape, unde îi aruncă în masă pe armeni după ce i-au ucis.
Acesta este momentul unde se situează începutul relatărilor acelor copii despre care vorbim. „Am ajuns un popor de cerşetori.” „Merg printre trupuri putrede.”,,Merg până când mă prăbuşesc de oboseală.” „În jurul meu sunt doar cadavre, tineri şi bătrâni, mari şi mici, graşi şi slabi, cu hainele smulse, livizi.” „Nu putem face altceva decât să mergem înainte. Oare unde ne duc? Niciunul dintre noi nu ştie.” „Soldații îi ucid pe loc pe cei care nu se supun.” Cei mai mulţi dintre aceşti copii, plecați cu mama, frații şi surorile lor, se pomenesc singuri când ajung la Alep. Alții au fost deja răpiți. Istoricii dispun de două surse diferite de mărturii despre deportarea armenilor: unele provin de la deportați; altele, de la străinii prezenți în Imperiul Otoman în timpul conflictului mondial. Cele sau cei care au supraviețuit acelor marşuri ale morții povestesc despre foame, sete, căldura din timpul zilei, despre frigul din timpul nopții (era vară, în munți), despre furturi, lovituri, violuri, umilinţe, asasinate. Cei mai mulți au pierdut şirul zilelor şi nu ştiu numele locurilor pe unde trec. Aceste persoane în vârstă, pe atunci copii, păstrează toată viaţa în memorie doar nişte momente de violenţă extremă pe fondul unui marş, singura posibilitate de a supravieţui. Relatările străinilor (diplomați, medici, infirmiere, învăţători, mare parte dintre ei misionari evanghelici) prezenți în oraşele prin care trec convoaiele sunt foarte diferite. Aceştia sunt îngroziți de disperarea deportaților şi încearcă, cu mijloace limitate, uneori cu ajutorul unor turci care le împărtăşesc indignarea, să salveze câteva persoane, îndeosebi copii. Ei reuşesc să o facă înainte ca armenii din oraşul în care locuiesc să fie deportați. Dar nu pot să extragă persoane din convoaie. Jandarmii interzic orice contact cu deportații. Ei îngăduie cel mult să li se dea haine sau hrană. Martorii adevărați se află deci în convoaie. Aceştia sunt puțini, căci toți erau destinați să moară, deportarea fiind un moment dintr-un proces de exterminare planificat cu grijă. Dacă supraviețuiesc, înseamnă că au reuşit să fugă. De fapt, răpirile sunt cele care sustrag femei şi copii acestei fatalități. Astfel, istorisirea fiecărui copil este aparte. Este în afara programului de nimicire.
La sfârşitul anului 1915, când nouă zecimi dintre armenii din provinciile orientale din Anatolia au fost ucişi (în jur de 900.000 de persoane), 700.000 de armeni, veniți în majoritate din provinciile centrale şi orientale ale Anatoliei şi din Cilicia, sunt regrupați în lagăre din jurul Alepului. Începe atunci, în 1916, faza a doua a genocidului, numită oficial „instalarea deportaţilor şi a triburilor”, sub controlul Ministerului de Interne şi cu ajutorul membrilor OS care şi-au terminat treaba în Anatolia. Mai bine de două treimi dintre deportați sunt trimişi de-a lungul Eufratului, de la Meskene la Deir ez-Zor. Sunt condamnați să moară pe acest traseu, un drum lung presărat cu lagăre de concentrare care sunt tot atâtea locuri unde se moare în masă, deoarece principiul deci mării progresive se menține. “Cei rămaşi în viață, ca mine, trebuie să meargă.” Ei mor de foame: “Mestecăm semințele pe care le găsim. Le căutăm în excrementele de cai, de păsări, de capre, semințe nedigerate care se usucă şi rămân întregi”. Lungul exil al supraviețuitorilor se întrerupe la Deir ez-Zor, unde, în decembrie 1916, sunt ucişi ultimii armeni deportaţi.
Mii de femei şi copii, supraviețuitori a ceea ce a primit numele de “genocidul alb”, au fost răpiți de turci, iar mai târziu, în Siria, de arabi sau de beduini. Cel mai adesea, destinul lor nu poate fi documentat istoric. Relațiile dintre aceste femei şi aceşti copii şi cei care i-au sustras deportării sunt de multe ori ambigue. Unii au fost vânduți ca sclavi, alții au fost răpiți, deseori după violarea femeilor şi fetelor. Unii sunt integrați în familii turcești, kurde sau arabe, după convertirea forţată la islam. Câțiva au fost salvați de persoane generoase cărora mamele lor i-au încredinţat ca să-i scape de deportare. Totuşi, au trăit într-un mediu străin de lumea primei lor copilării. Aceşti copii au supraviețuit în cursul anilor 1917-1918 în Imperiul Otoman, până la sfârşitul războiului. După armistițiul de la Moudros (30 octombrie 1918), unii au rămas în Anatolia, controlată pe atunci de kemalişti (care i-au recuperat pe mulți dintre criminalii ce participaseră la genocid), alții s-au pomenit în Siria, unde membrii organizației de binefacere americane Near East Relief (NER) sau ai Societăţii Națiunilor (SN) îi caută în familiile musulmane care îi deţin. Încearcă să-i răscumpere: un copil în schimbul unei monede de aur. Câțiva copii regăsesc atunci pe câte cineva din familia lor care a supraviețuit: mama, o soră, un frate, un unchi, o mătușă. Unii copii au fost „turciti” în orfelinate turceşti şi convertiți la islam. Aşadar, salvatorii americani şi europeni, dar şi organizațiile armene prezente în Siria caută, din 1919 până în 1922, în majoritate orfani. Sunt găsiți astfel zeci de mii de orfani armeni. Ei sunt adunaţi în diferite centre de primire, unde au parte de şcolarizare şi pregătire profesională, înainte de a alege (cei mai mulți) să emigreze. Aceştia pleacă cu statutul de apatrid, definit de paşapoartele Nansen. Uneori, după ce au trăit ani întregi într-un cămin musulman, femeile preferă să rămână acolo ca să păstreze copilul dintr-o căsătorie forțată, lucru pe care salvatorii lor nu-l înțeleg, mai ales dacă sunt armeni.
După aceea, fiecare dintre aceşti copii îşi trăieşte viața de emigrant, în Europa, America, Armenia sovietică sau Orientul Mijlociu. Dar toți păstrează amintirea câtorva momente de neşters, pe care fiecare le reproduce, ajuns la bătrânețe, persoanei care îi cere să povestească. Dacă nu cumva preferă să tacă: “Nu-mi amintesc. Nu vreau să-mi amintesc”.
Pentru cea sau cel care vrea să înțeleagă ce înseamnă un genocid, aceste istorisiri sunt exemplare.”
(fragment din introducerea Contextul istoric, semnată de Yves Ternon)
