Cultură Martor al trenurilor morții din Sighet

Martor al trenurilor morții din Sighet

-

promovare online

”Și ce să fac cu ele, că mai am zeci în garaj!”, mi-a replicat Vasile Moldovan, când am încercat să îi spun că nu e cazul să ne ofere tabloul. Este o vază albastră cu flori roz, cu un efect special dat de fundalul negru neobișnuit, care le scoate în relief. Stilul naiv care pare să îi tenteze pe toţi  pictorii locului rămâne palpabil și în această ipostază  de natură moartă, non-peisagistă. La cei 87 de ani ai săi (în aprilie 2019, când l-am vizitat) artistul autor nu se mai așează la șevalet așa de des. Dar îți poate spune cu exactitate cum și de ce a pictat un anume tablou, mai ales dintre cele inspirate de momentele-cheie ale vieții sale. 

Dintre ele, două mi-au atras atenția, atunci când am răsfoit un volum ilustrat, în care fuseseră reproduse. Cartea a apărut în 2015 (1) și povestește despre viața familiei Moldovan: soțul – pictor amator, soția, Felicia – fostă deținută politic în timpul comunismului, când încă era minoră. În primul tablou reprodus apar vagoane maronii de marfă pline cu oameni, alți oameni sunt pe peron, în civil și cu boccele după ei, militari peste tot. În celălalt, vagoanele sunt închise, peronul e gol, se văd mâini întinse la ferestrele vagoanelor și un băiat care se înalță pe vârfuri și îi dă ceva unei alte persoane, aflate înăuntru. Pe tabloul din urmă, în stânga jos, scrie: ”și așa o fost/ în 1944 august/ eu pictoru am dat apă/ la un coleg de bancă.” 

Naive și aparent banale, cele două imagini ilustrează de fapt unul dintre cele mai dramatice momente din istoria Sighetului, unde familia Moldovan locuieşte. Sunt din săptămâna în care din oraş a dispărut peste o treime din locuitori. Atunci au fost golite cele două ghetouri din Sighet în care în aprilie fuseseră înghesuiți evreii din oraș și din câteva sate învecinate, în total 12.749 de oameni. Cu toții au fost urcați în vagoanele pictate de Vasile Moldovan, cu o destinație secretă: Auschwitz. 

În total, din Sighetu Marmației au fost trimise în lagărele de exterminare naziste patru garnituri de tren, în perioada 15-21 mai 1944, fiecare cu peste 3.000 de oameni. Transporturile au reprezentat aproape întreaga comunitate evreiască din oraș, care, potrivit recensămintelor din 1930 (român) și 1941 (maghiar), constituia aproape 40% din populația totală. După ocuparea militară a Ungariei în urma operațiunii Margareta din martie 1944, naziștii au decis aplicarea ”soluției finale” – die Endlösung der Judenfrage – și pentru evreii din Ungaria, inclusiv pentru cei din teritoriile anexate de Budapesta în 1940, printre care și nordul Ardealului. Astfel, în total, din Maramureș au fost trimiși la Auschwitz aproximativ 38.000 de oameni. Potrivit istoricilor, din cei aproximativ 435.000 de evrei deportaţi la Auschwitz din Ungaria, incluzând Ucraina Subcarpatică şi Transilvania de Nord, au fost ucişi în jur de 400.000. Astfel că în 1947, când comunitatea evreiască din Sighet a încercat să se refacă, s-au mai înregistrat în rândurile sale doar 2.308 de membri (2). Un anume Wolf, mi-a povestit Vasile Moldovan, a fost unul dintre ei, unul dintre puţinii care au supravieţuit lagărelor şi unul dintre şi mai puţinii care apoi s-au mai întors la Sighet. Wolf e cel care le-a relatat cunoştinţelor din Sighet ce s-a petrecut acolo, cum copiii precum Moise Davidovici, cel căruia i se mai văd doar mâinile întinzându-se după apă în tabloul lui Vasile Moldovan, nu au avut nicio şansă. 

Mai jos am reprodus dialogul cu Vasile Moldovan despre acea zi din gara de la Sighet din crepuscularul an 1944, când din război mai rămăsese mai puţin de un an. Pe site-ul nostru puteţi vedea înregistrarea acestui interviu. Într-unul dintre trenurile cu condamnaţi era şi Elie Wiesel, cel ce după război a atras atenţia asupra dimensiunilor reale ale Holocaustului. Tot într-un tren din Sighet a fost şi Hédi Fried, născută Szmuk, care s-a stabilit în Suedia şi trăieşte şi azi. Prenumele ei seamănă cu cel al altei supravieţuitoare de la Auschwitz, pragheza Heda Margolius, care a evadat de la Auschwitz și și-a scris apoi memoriile (3). 

Hédi Fried şi-a amintit de “dimineaţa cenuşie” de 15 mai 1944, când evreii au fost duşi la gară, prin centrul pustiu al oraşului, la ora şase, ca să nu-i vadă ceilalţi locuitori. În cartea ei de memorii (4) care aduce prin francheţe şi detaşare cu scrierile lui Primo Levi de la a cărui naștere s-au împlinit anul acesta 100 de ani (5), Hédi Fried descrie Sighetul copilăriei: munca serioasă a părinţilor pentru asigurarea bunăstării familiei, manifestarea din ce în ce mai pronunţată a antisemitismului, înainte de preluarea maghiară, dar mai ales după, ataşamentul tradiţional al evreilor faţă de limba şi cultura ungare într-un oraş care a făcut parte multă vreme din imperiul habsburgic. 

Remarcabil e cum calvarul a început şi a sfârşit printr-o însetare extremă. Înainte de eliberarea britanică, în ultimele zile ale lagărului de la Bergen-Belsen, unde Hédi Fried ajunsese după Auschwitz şi după mai multe lagăre de muncă, inclusiv un şantier al lui Schindler, deţinutele au rămas fără apă. Din inerţie, de frica epidemiilor, gardienii nu le lăsau să bea nici măcar din băltoacele apărute după ploaie. Aceeaşi sete ca la îmbarcarea în vagoanele din Sighet, când și ea întinsese probabil mâinile după o cană de apă de la Vasile Moldovan.

 

“Toți au întins mâna să le dau apă”

 

Reporter: De când e imaginea, de dimineață?

Vasile Moldovan: Dimineață, da, încă nu i-o îmbarcat pe toți în vagoane. 

R: Îi aducea din Sighet?

VM: Da, din tot județul Maramureșului, îi aducea și îi băga cât încăpeau ei într-un tren întreg. Dar erau foarte mulți, și trebuiau mai multe trenuri să-i bage (pe toți, n.r.).

R: Cine îi aducea? Militarii unguri?

VM: Militarii unguri, da. Cu baionetă, cască pe cap, și așa îi aducea la gară.

R: Când s-a întâmplat? 

VM: ‘44, august (6).

R: Și dumneavoastră ați pictat aici ce v-ați amintit de atunci? 

VM: Eu aveam 12 ani atunci. Am pictat după imaginație (adică din memorie, n.n.), că nu era aparat de fotografiat pe vremea aceea.

R: Și v-ați dus la gară.

VM: Eu mergeam, mereu umblam, când eram colo, și îi vedeam. Fiecare evreu avea stea galbenă aici (arată pe piept, în dreapta, n.r.), steaua lui David, cu șase coarne. 

R: Și de la ce oră până la ce oră i-au tot strâns?

VM: Păi… când venea trenul, când erau vagoanele libere. Le trăgea în gară, mergea un transport, pleca, venea altul, așa îi strângea, pe fiecare.

R: Și după-amiază a venit momentul acesta.

VM: După-amiază deja nu a mai fost nimeni. 

R: Aici ați făcut un tablou intitulat ”Vasile încercând să îi dea apă lui Davidovici”. Deci Vasile sunteți dumneavoastră…

VM: Eu.

R: Și Davidovici?

VM: Era coleg de școală, coleg de bancă, evreu.

R: Și v-ați dus să-i dați apă, în realitate, atunci.

VM: O strigat să-i dau apă. Și când m-am dus, am reușit să îi dau lui apă. Când am mai vrut să îi mai dau dintr-o găleată, care era la un paznic de peste drum, unde se strângeau evreii din ghetouri, el mi-o zis: ”nu te duce că te omoară ăștia”. ”E, nu văd pe nimeni, nu cred”. Am luat găleata și am pus cam atâta apă în ea, și m-am dus cu cana și i-am dat. Dar toți au întins mâna să le dau apă. Era o căldură în august și bătea soarele pe vagoane!…

R: Și vagonul era plin. Vagon de vite, nu?

VM: De vite, de vite, unul lângă altul. De-astea! (arată spre tabloul în care apar vagoanele, n.r.) Și când am vrut să le mai dau, mă trezesc că mă împroașcă în fund și îmi ia găleata și dă cu ea de pământ și o calcă în picioare.

R: Gardianul?

VM: Militarul. Militarul ungur.

R: Și cum ați scăpat? Ați fugit?

VM: Am fugit, dar n-o tras după mine. Mă, zic, ăsta poate… dar n-o tras, o văzut că am 12 ani, că n-am nimic în mână. 

R: Și Davidovici era colegul dumneavoastră?

VM: Coleg era, evreu, copil de evreu, am stat cu el în bancă. Era vacanță, și urmam să reîncepem școala. 

R: Și ce vorbea lumea despre ce se întâmpla cu evreii?

VM: Nimeni nu zicea nimic. Nimeni n-o avut curaj să zică ceva. Pe mulți evrei i-au ascuns prin poduri, pe la sate, au scăpat cumva aceia. Dar dacă te-o prins că ai ascuns evreu, te băga și pe tine în vagon. Și te ducea la Auschwitz. 

R: Și aveați mulți colegi evrei?

VM: Era Davidovici Moise, era unul Katz, era unul Perl. Vreo cinci, șase. Chiar așa mulți nu erau.

R: Și ce știți de soarta lor? 

VM: N-o mai venit, nu m-am mai întâlnit cu el, cu Davidovici, că pe copiii aceștia îi omorî. Îi băga la gazare. Pe cei bătrâni la gazare, pe cei care-au scăpat îi băga la munci, care era tare, până o venit rușii, care i-au eliberat. Iar pe mulți, înainte de a intra rușii cu un kilometru, doi, i-au împușcat nemții și au fugit. N-au avut noroc toți. Totul era un noroc și-acolo, ca să scapi. Era unul din Sighet, Wolf, care alimenta la camera de gazare și o fost la noi acasă, că aveam și noi cai, și ei cai, și ne cunoșteam. Și după ce a scăpat de acolo a venit și ne-a povestit tot. 

R: A, deci de la el ați aflat?

VM: Și-apoi am aflat din ”Fabrica morții”, cartea (7). Dar el ne-a spus prima dată cum a fost acolo… (face o pauză și își duce mâna stângă pe frunte, n.r.). Ne-am prins de cap. Multe nu le-o scris în carte din ce-o văzut el acolo. O zis că mulți nu erau… ăăă, mulți nu erau morți după gazare, mai mișcau. Îi omorau, le dădeau în cap și îi omora. Și eu, zice, am văzut pe nepotul meu cum l-am pus pe… și l-am băgat în foc. Mi-o spus Wolf. Plângând. Apoi n-o trăit mult, era bătrân. Dar ca noroc, o lucrat la camera de gazare și-așa a scăpat. Alimenta acolo cu oamenii morți…

_____________________________

  1. Gafia Galay, Jean-Louis Chancerel, Călătorie la Sighet, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2015.
  2. Datele sunt culese dintr-o lucrare a istoricului Robert Fürtos.
  3. Heda Margolius-Kovaly, Sub o stea crudă. O viață în Praga, 1941-1968, Editura Meteor, București, 2015,
  4. Hédi Fried, Frânturi dintr-o viaţă. Drumul la şi de la Auschwitz, Editura Vremea, București, 2007.
  5. Primo Levi, Mai este oare acesta un om?, Editura Art, București, 2018.
  6. De fapt, deportările feroviare ale evreilor din Sighet au avut loc cu trei luni mai devreme decât își amintește martorul, în perioada 15-21 mai 1944.
  7. Kraus, Ota; Erich Kulka, Fabrica morții. O mărturie despre Auschwitz, Editura Politică, 1963.
Articolul precedentEminescu – România – Cultură
Articolul următorTablouri împușcate
Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche și la revista Historia. Autor al volumelor „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” – editura Vremea, 2019 și „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” – editura Eikon, 2020.

Random posts

Albastru de Elada

Poți să nu fi mers niciodată în Elada: nu-i nimic, vine ea la tine. Dacă nu cumva deja a...

REZULTATE, Editia I – Bucuresti, 8-11 noiembrie 2019

Ediția I Campionatul de Șah Corporate pe Echipe “Pallas Athena”, Bucuresti 8-11 noiembrie 2019 10 organizații și-au trimis reprezentanții la...

Comunicat de presă posteveniment – Revista Patronatului Român

Vineri s-au încheiat lucrările Conferinței „Lobby și Advocacy în Romania” pentru a cărei reușită organizatorii mulțumesc partenerilor media: Revista...
promovare online

ROMÂNIA – LIDER PROVIZORIU ÎN LIGA NAȚIUNILOR LA ȘAH ONLINE !

ROMÂNIA ÎNVINGE DE DOUĂ ORI ANGLIA Iată unul dintre domeniile în care țara noastră se află pe primul loc în...

Comemorările lui Tito

Și săptămâna aceasta, în mai multe locuri din fosta Iugoslavie, au fost organizate comemorările anuale ale morții liderului comunist...
promovare online

business

promovare online:

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi