Am scris ieri despre filosofia formulelor de început care pot fi întâlnite în unele basme românești. N-a fost locul pentru menționa un alt lucru care mă impresionează la (re)citirea acestor povestiri populare, ceea ce însă voi face acum: este vorba de felul în care cei ce relatează folosesc limba română. Nu mă refer la bogăția vocabularului; nici la topică; nici la respectarea regulilor gramaticale. Aici povestitorii pot sta mai bine sau mai prost, mai ales că uneori se simte și mâna celui ce a cules basmul respectiv. Dar indiferent de culegător și de povestitor, există ceva în comun în toate relatările acestor basme; și anume o dezinvoltură a declinărilor și conjugărilor, o prestidigitație a cuvintelor pe care am văzut-o foarte rar, și doar la puțini scriitori, cum ar fi Arghezi. În gura lor, a povestitorilor de basme, limba se modulează firesc după firul relatării, nimic nu este interzis din prefacerile ei dacă servește scopului suprem, redarea cât mai fidelă a fantasmelor și fantasticului povestirii.
Am găsit de pildă „lumulița”, diminutiv de la „lume”, ca fiind aproape-toată-lumea care se ținea după cel ce adusese la târg o sculptură atât de realistă, încât părea vie. Nu era toată lumea din lume, că nu se adunase ea tocmai la acel târg; dar era „lumulița”, cât mai mult din această lume, martoră la neasemuita arătare. Sau, în altă parte, eroul a găsit „sălășluința” zmeului. Căci zmeul nu locuiește, el doar sălășluiește; și atunci cum să se numească locuința lui?! O bătrână se adresează unui bărbat. Cum să-i spună, „măicuță”? Nu merge; îi spune atunci „măicuțule”, păstrându-și statutul de maică, dar respectând în același timp statutul masculin al interlocutorului. „Pismătăreț” e cineva pizmăreț; dar nu direct, ci așa, mai pe ocolite. „Dihania rămase moartă bumbenă”, na, tradu asta! De altfel, niciun cuvânt pe care l-am citat până acum nu e de găsit în dicționare; cel puțin în cele uzuale, pe care le am la dispoziție.
Aceeași dezinvoltură supremă și în privința inventării numelor eroilor de basme. Noi știm de Făt-Frumos, dar sunt o groază de alți „șmecheri” pe care oamenii îi țintuiesc bine prin nume. Iată câteva: Mațchi este cam hoț; Musuioc este un tovarăs al comestibilului Busuioc; de Cârlijie nici nu știu ce să mai spun; „Turuzan, câne bălan” e un alt titlu de basm, dar cine a mai auzit de un asemenea nume?! Poate doar japonezii, la sumo! Este apoi și „Dimancea, bucățică de carne”, care e apelat de obicei așa, cu tot cu precizarea din urmă; la fel și „Cojocuță, Floacă-ntoarsă”, acesta e numele lui, folosit ca atare pe toată lungimea basmului, cu tot cu virgulă, pentru că doar astfel se înțelege permanent că nu purta cojocul normal, ci cu floaca pe dos, întors adică; există și „Dunca Viteazul, Băutoriul Țărei”, „Sărăcuț Petru”, „Iutele pământului”, „Șperlă Voinicul” și deja domesticul Cenușotcă.
Nu-i așa că acum vi se pare că folosim limba română într-un mod rudimentar, și-am făcut-o cam „saraimană” – cum ar veni, săracă?
