La ce se reduc, în esență, credința și ideile coronascepticilor, antivacciniștilor și filoconspiraționiștilor de ieri și de azi? Nu dețin răspunsul definitiv, dar studiind de atâta vreme obiectul, o ipoteză pot avea. Una dintre ideile lor cele mai proeminente și mai des vehiculate este că cineva rău intenționat trage sforile pentru a produce daune omenirii. Cu acest prilej, lumea e dramatic redusă la un mecanism cognoscibil, controlabil, manipulabil. Ignor aici figura de semeți treziți pe care o fac ei, în contrast cu ceilalți oameni rămași în bezna necunoașterii; un comportament de gnostici trufași. Mă refer doar la felul în care arată perspectiva lor asupra lumii: spațiu edificat, cu legi, cu ierarhie, cu pârghii și planuri, în care cei răi amenință să preia, dezastruos, puterea.
De unde atâta siguranță privind capacitatea omului, sau a cuiva în general, de a ști și de a controla totul? Poate că nu e atât încredere, cât teamă. Sau poate nu e decât sedimentul mesajului de progres pe care îl tot auzim, inclusiv prin succesul vaccinului, pe care îl putem constata de peste o sută de ani deja. Nu știu ce procese psihologice subtile au avut loc cu acest prilej. Ce pot observa însă e altceva: filoconspiraționiștii sunt departe de atitudinea primară care a stat la baza cunoașterii de tip modern. Primii raționaliști aveau încredere în capacitatea de cunoaștere a omului, dar aceasta era dublată de altceva: ei vedeau și limitele acestei cunoașteri. Din lume vedem puțin, cât ne permit mijloacele noastre; accentul îl puneau pe lume, în jurul căreia gravităm mărunți, ci nu lumea gravitează în jurul nostru, cum, cu prefabricatele lor judecăți cred antivacciniștii.
Aici e vorba și de o concepție greșită asupra filosofilor catalogați drept sceptici. Aceștia nu sanctificau si nu absolutizau nimic, este drept. Puneau tot la încercare. Dar nu puneau în loc părerea lor. Accentul era mereu pe lume și pe exterior, față de care ei se considerau auxiliari. Omul poate produce mici fărâme de cunoaștere, admiteau ei, dar fără a le absolutiza. Și ei erau o specie de raționaliști. Dar din această atitudine a lor întreagă, partea cu primatul lumii a căzut, și a rămas doar îndoială programatică și mecanică, care îl face pe coronasceptic să spună „ei, lasă că știu eu că alta e manevra…” Din această împuținare a înțelesului primar al scepticismului au ajuns megalo-intelectualii de azi să își împăuneze coada cu nobilul sufix „-sceptic”.
