(La rubrica „Autori contemporani” prezentăm cărți emblematice ale unor scriitori cu care ne putem întâlni pe stradă, prin librării, la târgurile de carte sau pe Facebook; ale unor scriitori pe care îi putem vedea în carne și oase și cu care putem discuta și lua legătura. Cărțile semnate de autorii descriși astfel au la această rubrică o ușă mereu deschisă. Articolele rubricii „Autori contemporani” au două părți, una de prezentare și cealaltă de ilustrare; autorii înșiși au ales prezentarea cărții, dar și fragmentul ilustrativ.)
30 de povestiri adevărate. Carte de reportaj
Știrile pot fi povestite, pentru că în spatele fiecărei știri se află o poveste.
30 de povestiri adevărate sunt 30 de reportaje care zăbovesc asupra unui subiect, îl întorc pe toate părțile, îl pun în context și-l prezintă din mai multe unghiuri.
Sunt subiecte oricând de actualitate, care ne afectează viața la un moment dat, într-o anumită măsură.
Reportajele din această carte merg dincolo de știri și spun povestea din spatele unei știri. O umanizează.
Sănătatea, corupția, migrația, copiii singuri, copiii exploatați, drepturile minorităților, comunismul – sunt doar câteva dintre subiectele abordate.
Nu lipsesc personaje cu povești memorabile, oameni pasionați de ceea ce fac, cu inițiative care n-au cum să ne lase indiferenți.
O parte dintre reportaje au fost publicate în revista Dilema veche sau sunt adaptări după documentare difuzate la Radio Europa FM și Radio România. (Liliana Nicolae)
Fragment din reportajul Prințul englez și Transilvania
„Ieşi din Sighişoara, spre Braşov, şi mergi vreo 20 de kilometri. Ai zice că e un drum pe care poţi să-l faci în 20 de minute. Dar, pentru că e asfaltat doar pe jumătate, ai nevoie de vreo 40 de minute ca să ajungi la destinaţie: Archita.
Un sat cu vreo 600 de oameni şi o cetate mare în mijloc. De cum cobori din maşină, trăieşti senzaţia aceea de altă lume. Brusc, se face linişte şi ai impresia că te-ai teleportat „departe de lumea dezlănţuită”. Aşa că ghiceşti din prima de ce prinţului Charles, om umblat peste tot, îi place să vină aici. Iar de ceva vreme o face în fiecare an.
E aproape ora prânzului şi e aşa o linişte în sat, încât ai putea să bănuieşti că e părăsit. De părăsit, l-au părăsit, însă, doar saşii.
Inghe e ultima săsoaică. O femeie la vreo 40 de ani, cu părul tăiat scurt şi cu un bun-simţ pe care n-ai cum să nu-l observi. E miercuri după-amiază. Sâmbătă, la 5 dimineaţa, Inghe va pleca şi ea din sat. Şi-a cumpărat deja biletul către Germania, unde soţul şi una dintre fete se află de câţiva ani. E o fată de care e tare mândră. După ce a terminat şcoala generală în sat, fata a vrut să meargă la liceu, la Sighişoara, şi pleca de acasă la 5, în fiecare dimineaţă, ca să prindă primul tren şi să ajungă la timp. În patru ani nu a avut nici o absență. A mers la şcoală zi de zi, fie iarnă, fie vară, şi a reuşit să termine liceul cu media cea mai mare. Adică prima. Iar acum are o bursă în Germania. Cum să nu fie Inghe mândră?
„E vremea, însă, să plec pentru o viaţă mai bună” – spune ea. La început, doar câteva luni, pe timpul verii, şi dacă treaba o să meargă, probabil că va veni la Archita doar în vacanţă, aşa cum fac ceilalţi saşi, copleşiţi de nostalgii. Unii nici măcar nu mai au casele de altădată, pentru că au plecat înainte de 1990, statul le-a dat atunci o sumă de bani, şi casele au ajuns pe mâna cine ştie cui!
Michael Thellmann este în situaţia aceasta. Locuiește în Germania, dar a venit la Archita în vacanță, două săptămâni. Stăm de vorbă în curtea cetăţii medievale, înconjurată de două ziduri groase de apărare. Este una dintre puţinele cetăţi din Transilvania care are două rânduri de ziduri. Din cele nouă turnuri pe care le-a avut cândva cetatea – construită în secolul al XIV-lea – au mai rămas doar şapte, în urma transformărilor care s-au făcut. Pe unul dintre turnuri – cel mai înalt – se află un ceas, care nu mai merge de mult timp. Pe un alt turn, și-a făcut cuib o barză. De fapt, pe vremea C.A.P.-ului, tâmplarul a făcut o roată, a pus-o pe turn, iar barza și-a clădit cuibul. Vine acolo de vreo 50 de ani. Însă tot în turnul cel mai înalt se află clopotele. Pe vremuri, clopotele erau trase de trei ori pe zi: dimineaţa, înainte să plece copiii la şcoală, la miezul zilei, când cei care lucrau la câmp se odihneau, şi seara, când vitele se întorceau de la păscut, iar copiii încă se mai jucau pe drum. Dar clopotul era semnalul că trebuie să intre în casă și să se pregătească pentru a doua zi. Acum, totul se întâmplă pe tăcute, iar clopotele se aud în sat doar duminica. „Saşii s-au dus” – îmi spune un localnic, care trage de căpăstru calul de la căruţa plină cu fân. „Odată cu saşii au plecat şi porumbeii din turn. Când eram eu copil, dădeam de mâncare porumbeilor. Erau peste 1000 de porumbei aici! Ce nu mai e cum era?! Nimic nu mai e cum era. Au plecat saşii, a venit necazul peste sat. Necazul… adică pustietatea asta. Înainte era C.A.P. în sat! Aici s-a înființat unul dintre primele C.A.P-uri din țară. Am avut şi primărie, şi dispensar, şi post de poliţie. Primăria a fost în clădirea asta mare, în care cresc acum buruienile!”
