Joi, 24 februarie 2022, în Sala Media a Muzeului Național al Țăranului Român a avut loc lansarea cărții „De comuniști am fugit, peste comuniști am dat”. Povestea unui refugiat din Basarabia. La lansare au participat doamna Silvia Colfescu, director editorial al editurii Vremea care a publicat volumul, doamna Liliana Corobca, autoarea Prefeței cărții, domnul Ștefan Nițulescu, directorul Muzeului Național al Țăranului Român, istoricul Gheorghe Onișoru și autorul volumului, domnul Ionuț Iamandi. Vă prezentăm mai jos intervenția doamnei Liliana Corobca în cadrul lansării.
Liliana Corobca este scriitoare și un cunoscut specialist al fenomenului cenzurii din timpul regimului comunist. Ea a publicat începând cu 2003 mai multe romane (unele traduse în italiană, germană și slovenă) și numeroase volume de studii despre perioada comunistă. Coautor de dicționare literare, cronologii și enciclopedii, Liliana Corobca este prezentă în mai multe antologii literare din țară și din străinătate. A coordonat și editat, printre altele, volumele Panorama comunismului în Moldova sovietică (Polirom, 2019) și Panorama comunismului în România (Polirom, 2020).
***
Am luat invitaţia domnului Iamandi de a scrie prefața cărții ca pe un gest de reconciliere, fiind vorba de două generaţii de basarabeni: domnul Iamandi este un urmaş al refugiaţilor din 1940 – 1944, iar eu fac parte din generaţia care a venit „triumfător” în România, după 1990. Nu trebuie să fii mare specialist ca să observi că nu a existat şi nici nu prea există acea coeziune între aceste generații.
În afară de această dorinţă de reconciliere, am luat-o şi ca pe o sugestie. N-aş fi de acord cu doamna Silvia Colfescu, care a spus că sunt un specialist în istoria basarabeană. Când am avut discuţia cu domnul Iamandi, înainte de a afla de intenţia sa de a scrie o carte, m-a întrebat dacă ştiu vreun studiu despre refugiul şi repatrierea basarabenilor şi bucovinenilor. Eu mi-am adus aminte – şi am scris şi în Prefaţă – de Arta refugii a lui Paul Goma, de care ştiam de mulţi ani. Între timp, după ce am scris Prefaţa, mi-am mai adus aminte şi de alte lucrări, pe care le voi menţiona mai târziu. Dar nu știam niciun studiu în domeniu. Şi atunci am luat-o ca pe o sugestie, pentru că mi-am dat seama că sunt poate printre puţinii basarabeni care au avut ocazia să fie chiar cercetători, pentru că nu oricine îşi permite să facă investigații ştiinţifice, să meargă în arhive ca să studieze aceste aspecte. Eu am lucrat în arhive, ştiu ce înseamnă cercetarea; mai mult decât atât, m-am ocupat chiar de deportarea bucovinenilor şi de aceea am fost foarte mirată, dându-mi seama că despre bucovinenii și basarabenii scoşi din contextul deportărilor din Bărăgan nu există studii şi nu există niciun singur specialist. Şi aceasta este cu atât mai surprinzător în comparaţie cu alte domenii înrudite. Săptămâna trecută am fost invitată la Schiller House la o conferinţă dedicată germanilor deportaţi în Uniunea Sovietică. În aceeaşi perioadă în care au fost repatriaţi 60.000 de basarabeni, au fost deportaţi 70.000 de germani, din România în URSS, despre care aproape în fiecare an există evenimente, există zeci de cărţi şi există zeci de autori care scriu despre germani, fără să fie ei înşişi neapărat germani – am colegi cu această specializare care sunt români. Nu înţeleg cum nu s-a găsit un singur specialist care să scrie despre cei 60.000 de repatriaţi, căci despre alte aspecte ale refugiului s-a mai scris, dar aceşti repatriaţi parcă au intrat în pământ. Eu am găsit două studii în domeniu, care însă descriu doar un aspect al repatrierii, nu urmăresc traseul lor. Or, o mărturie clasică arată cam în felul următor: „Eram acasă, era într-o vineri (13 iunie 1941 era o zi de vineri). Mama a copt pâine, iar ei au venit şi au bătut la uşă. După care am urcat în tren, după care am coborât din tren şi apoi am stat zece ani în Kazahstan, apoi ne-am întors sau nu ne-am întors”, adică întreg periplul lor. Or, despre repatriere, despre 60.000 de basarabeni, eu am găsit două documente pe internet, dar numai despre etapa listelor, dar şi aceasta incompletă, căci nu include nici măcar unde s-au urcat în tren şi ce s-a întâmplat cu ei mai departe. Probabil că aceste informaţii pot exista undeva la CNSAS, dar soarta lor mai departe nu o poţi găsi în arhivele româneşti. De ei s-au ocupat Comisia Aliată (Sovietică) de Control în 1945, dar fondul arhivistic al acestei Comisii se află la Moscova. În România găsim doar nişte documente interesante, dar disparate; aşa am găsit eu de pildă, studiind cenzura, nişte documente în care se cerea să dai nu ştiu câte vagoane de lapte şi nu ştiu cât fân, ceea ce mi s-a părut interesant.
În contextul deportărilor în Bărăgan s-a scris foarte mult, şi de pildă chiar aseară am găsit în Raportul Tismăneanu că nu este adevărat că nu a contat etnia. Or, tocmai în cazul macedonenilor şi basarabenilor a contat etnia, şi am găsit documentul scos de la arhivă în care oficialităţile române au pus accentul pe urmărirea basarabenilor; adică ei au fost o categorie mai specială. „Singurii care au fost deportați pe baza apartenenței lor la un grup etnic au fost cei «de origine macedoneană» și cei «originari din Basarabia stabiliți pe teritoriul RPR după 1 iunie 1940»”1. Nimic despre refugiu sau repatriere (în Raportul Tismăneanu).
Iar despre refugiu, aş vrea aici să îi atrag atenţia autorului, care vorbeşte la un moment dat despre refugiaţi şi „evacuaţi”. Mi se pare că termenul de „evacuat” e un sinonim pentru „„refugiat” și avem, de fapt, trei etape distincte: refugiul, repatrierea şi deportarea.
Şi repatrierea trebuie nuanţată pentru că de fapt nu se poate vorbi de „repatriere” în sens strict/ direct. Eu nu am auzit niciodată în Basarabia de vreun repatriat. Pentru că asta ar fi însemnat pentru cel care a plecat din Basarabia: să se fi întors la un moment dat la pământul lui, la casa lui, or aşa ceva nu s-a întâmplat. Bine, chiar dacă s-ar fi putut întâmpla, poate că nu am fi putut afla în perioada comunistă, dar există o istorie orală, care nu consemnează aşa ceva. Suntem deseori optimişti în privinţa istoriei pe care o putem recupera, dar de această dată eu nu cred că se poate recupera soarta celor 60.000 de repatriaţi din Basarabia. Nu ştiu nici măcar dacă mai avem cum să-i mai găsim, dacă măcar unul dintre aceşti repatriaţi mai trăieşte. Eu nu am găsit mărturii deloc, nici de la urmaşi, ceea ce mi se pare incredibil. Un tren Prietenia Bucureşti – Chişinău (cu 10 vagoane) are patru sute de oameni. Să presupunem că în 1945 s-a folosit un tren de vite şi încăpeau opt sute de oameni; dar 60.000 de oameni cum au putut dispărea fără să lase nicio mărturie în urmă? Şi încă 60.000 de oameni e bine, pentru că trebuiau să fie repatriaţi toţi cei 400.000 de refugiaţi.
De aceea am spus că studiul introductiv al domnului Iamandi este foarte important. Nu am exagerat. Aşa ceva n-a făcut nimeni. Domnul Iamandi a unit toate etapele, pare foarte simplu, dar până la el n-a mai făcut nimeni acest lucru. Mai mult, n-a pornit de la nu ştiu ce caz sau ce tragedie, ci de la cazul bunicul său. Probabil că şi-a dat seama de amploarea acestui fenomen şi de lipsa surselor şi probabil că din acest motiv a apelat la mine – şi nici eu nu l-am putut ajuta. Apropo de acest moment, mi-am dat seama că nu pot, şi am zis că gata, mi-am făcut datoria, şi tocmai atunci am primit invitaţia de la dânsul să scriu Prefaţa. I-am pomenit pe Paul Goma, pe Ioan Lazu şi pe Aureliu Busuioc, iar între timp mi-am adus aminte și de Elena Siupiur, care a scris Siberia dus-întors, 73 de ruble, dar nici dânsa nu s-a referit la repatriere, ci la deportarea unui bunic, încercând să-i reconstituie traseul. Adică pe repatriere propriu-zis nu avem referinţe.
Mai există un aspect. Când am reconstituit traseul unui bucovinean deportat, eu am apelat la tot ce era disponibil, socotind că orice mărturie mă poate ajuta, şi am lucrat și cu mărturiile basarabenilor deportaţi. Moldovenii s-au „trezit” la un moment dat cu un statut clar, oficial, a apărut pe hartă Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi ei avut unde să se întoarcă. Dar săracii bucovineni, ei erau români ca atare, n-au fost în viaţa lor nici măcar locuitori de gubernie, erau românii nimănui. Mai apăruse şi legea (stalinistă) că nu se pot lăsa „alogeni” (națiuni „dușmănoase”) în apropiere de graniţa URSS, şi unii nu se puteau întoarce nici măcar în satele lor de baştină (Bucovina românească devenise parte a Ucrainei Sovietice); se duceau pe ascuns, îşi vedeau casa şi plecau de unde veniseră, unii întorcându-se în Siberia sau în Kazahstan. La un moment dat, lor li s-a propus să se stabilească acasă, dar cu condiţia să îşi schimbe cetăţenia din român în moldovean, şi aşa au apărut miile de moldoveni în Bucovina românească de astăzi. Eu am evocat și câteva cazuri eroice, ale unor oameni care au spus că preferă „să moară aici, în Siberia, decât să renunţe la cetăţenia română”.
Mi-ar fi atras atenţia cazul unui bucovinean sau basarabean care ar fi spus că s-a refugiat în România şi că aici ulterior a fost inclus pe o listă de repatriere şi urcat în tren; n-am întâlnit aşa ceva. Ce s-a întâmplat totuşi cu ei? Unde i-au dus? 60.000 este un număr prea mare ca să nu aflăm nimic despre ei şi sper ca poate de la această cercetare să mergem cumva pe calea aceasta şi să dăm de ei.
Studiul introductiv este foarte bine structurat, avem o parte care comentează situaţia bunicului Teodor Caravasile şi documentele propriu-zise din arhivă, şi pe urmă a doua parte, care pe mine m-a impresionat foarte mult şi mi-a dat de gândit, această parte numită Refugiaţi, evacuaţi, repatriaţi, deportaţi. Contează, mi-am dat seama, cine citeşte un document. Dacă un filolog ar citi un dosar precum cel al Teodor Caravasile, ar fi amuzat, aşa cum a spus şi doamna Silvia Colfescu, de exprimările şi de greşelile de tot felul. Un medic psihiatru ar face referiri la starea vorbitorilor care îl menţionează pe „Recile mihai” (sic), sau se referă la starea de „eberitate”, în loc de cea de ebrietate, sau „Subsemnatul Smochină Dragomir” se declară a fi „fiul lui Anghel și Sandu”. În cazul nostru, aceste documente sunt citite de un jurnalist, cu douăzeci şi cinci de ani de experienţă, şi ce vede el în aceste depoziţii ale miliţienilor, securiştilor şi martorilor este ceea ce el numeşte „un fel de jurnalism de sertar”. Într-o societate comunistă unde propaganda era omniprezentă, argumentează autorul, securiştii aveau ca sarcină de serviciu să noteze şi să consemneze faptele aşa cum se petreceau, să descrie realitatea așa cum o vedeau, chiar dacă suna foarte „urât”.
Aş remarca la autor şi spiritul analitic, de exemplu atunci când face un tabel cu martorii dintr-o anchetă în care, printre altele, evidenţiază că singurul membru al PMR care apare la dosar este un fost legionar. Prilej pentru autor pentru a prezenta succint contextul în care legionarii au fost admişi temporar şi punctual în PMR. Tot de spirit analitic vorbim şi atunci când autorul interpretează beţia personajului Teodor Caravasile. Bine, am înţeles că acesta se îmbăta şi vorbea vrute şi nevrute, dar domnul Iamandi se întreabă la un moment dat dacă nu cumva acest obicei nu era un pretext pentru reflecții lucide, cu observația că el a continuat „să se îmbete și să critice regimul, a cărui lipsă de scrupule față de basarabeni era evidentă” (p. 34). Aici mi-a plăcut comparaţia aceea cu găina, preluată din publicistica lui George Călinescu, care spunea că „cine nu poate tăia o găină treaz, nu o poate tăia nici beat”. Şi apropo de stilul autorului, mai citez o frază, cred, reprezentativă pentru ironia acestuia: „Impresia de ansamblu este că sătenii par să realizeze ceea ce li se cere din partea noului regim, dar nu debordează de entuziasm atunci când au ocazia să colaboreze.” (p. 31)
Ionuţ Iamandi remarcă faptul că, la capitolul istoriografic al refugiaţilor, repatriaţilor şi deportaţilor din Basarabia şi nordul Bucovinei, „drama miilor sau sute de mii de familii este insuficient abordată în actuala istoriografie” (p. 40). Impresia mea este că după 1990, refugiaţii au dorit să îi cunoască pe basarabenii care veneau pe podurile de flori, dar întâlnirea a fost o dezamăgire. Basarabenii nu s-au dovedit acei români minunaţi în iie naţională, care coborau direct de la Marea Unire dansând hora unirii, ci erau basarabeni care au trăit patruzeci de ani în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească, care vorbeau uneori între ei ruseşte şi care atunci când auzeau de Basarabia pronunţată aşa, cu mult suflet şi mult patos, nu păreau a înţelege despre ce este vorba. Şi atunci s-a produs aşa o îndepărtare care n-a fost totuşi foarte productivă, şi mă bucur că până la urmă această poveste a basarabenilor a meritat atenţia unui urmaş de refugiat cum este domnul Iamandi, care a insistat să mă ocup şi eu de acest subiect, să citesc despre el şi să meditez asupra lui.
Autorul spune despre personajul Caravasile că se află într-un exil. Şi această situaţie mi-a evocat experienţa mea profesională din România, atunci când am vrut să mă angajez la un institut de cercetare care nu avea nicio secţie pe profilul specializării mele doctorale, şi anume romanul interbelic. Şi atunci s-a găsit soluţia şi mi s-a spus: „Dar noi avem o secţie de exil, iar tu vii din Basarabia!” Eu nu sunt de acord cu această perspectivă, nu cred că basarabenii care au venit în România au venit în exil. Dar nici nu pot să nu îi dau dreptate domnului Iamandi în două puncte esenţiale. Căci, ce înseamnă exil? O plecare din motive politice. Or, atunci au plecat din România mii şi zeci de mii de oameni din motive politice, pe care altfel i-ar fi aşteptat puşcăria sau chiar moartea. La fel, pe cei mai mulţi dintre basarabenii care au preferat să se refugieze, i-ar fi aşteptat Siberia sau execuţia dacă ar fi rămas. Deci ei au avut acest motiv politic de a pleca.
În al doilea rând, Teodor Caravasile îşi dorea să se întoarcă la casa lui, la locul său natal, ceea ce n-a putut face până în anii 1970. Şi atunci, plecarea aceasta din motive politice şi faptul că nu se putea întoarce la casa lui, reprezintă un exil. Dar domnul Iamandi este foarte atent şi revine asupra ideii, atunci când afirmă că Teodor Caravasile nu se simţea străin aici, în România. Problema aceasta, a adaptării în România a basarabenilor refugiaţi, este tratată în romanul Veneticii al lui Ioan Lazu. Exilul unui român la Paris, de pildă, diferă de cel al unui ţăran refugiat ca Teodor Caravasile. Un țăran îşi lasă totul: porcul, casa, grădina, neamurile, hectarele de pământ şi ajunge şi la mila statului român care îi dă cele necesare supravieţuirii, însă peste un an vine comunismul de care ai fugit peste acest stat şi devii un „element nesigur” şi te temi că vei fi ridicat şi deportat peste noapte. Am rămas uimită de mărturiile deportaţilor basarabeni din Bărăgan, care, în vreme ce alţii se plângeau de locul unde au ajuns, ei spuneau fericiţi că „da, ne-au deportat, dar suntem în România, nu în Siberia!” Doar ei aveau perspectiva asta şi aveau o frică enormă de Siberia.
Deşi au fost iniţial ajutaţi de statul român, refugiul fiind bine organizat, basarabenii au fost la un moment dat ceruţi de către Stalin, pentru că ei ar fi fost cetăţeni sovietici. Până la urmă, Petru Groza a spus că el nu polemizează cu Constituţia sovietică, el spune în carte despre Constituţia sovietică că este „singurul text ce poate defini cetăţenia sovietică”. Şi tot Groza spune la pagina 55 că vor fi deportaţi „cei pe care noi vom considera că vor să se repatrieze”, o atitudine de un cinism extraordinar. După cum şi statutul vizat de Groza pentru cei pe care îi numea „basarabeni utili” are o bună notă de cinism – ceea ce îi inspiră autorului comparaţia cu „evreii necesari” din Germania nazistă. Aici aş completa cu o observaţia pe care am făcut-o după descoperirea unui document prin care s-ar putea ilustra tentativa autorităţilor române de a tergiversa repatrierea basarabenilor. Nu este cazul lui Groza, dar alte autorităţi au avut această strategie, şi aş menţiona cazul lui Alexandru Danielopol, care a negociat cu un anume Borisov, de la Comisia Aliată (Sovietică) de Control. Acest Borisov a venit, s-a aşezat la masă şi a scos pistolul din teacă şi l-a pus lângă el. La care şi Alexandru Danielopol, un tânăr avocat de 28 de ani, scoate şi el la fel de tacticos un stilou şi şi-l pune alături, rostind: „Fiecare cu arma lui”.
În privinţa surselor, probabil că efortul domnului Iamandi a fost foarte mare. Cum am spus, eu nu am descoperit un cercetător care să spună că iată, „eu sunt specialist în refugiul şi deportarea românilor din Basarabia şi Bucovina”. Aşa se face că atunci când autorul a încercat să se refere la soarta basarabenilor repatriaţi, a apelat la cartea lui Sablin, Călătoria prin Eldorado. Nikolai Vasilievici Sablin nu era român, venise în România ca rus alb, refugiat din calea revoluţiei bolşevice. Ca surse găsite de domnul Iamandi sunt Stenogramele ședințelor consiliului de miniștri, editate de Marcel-Dumitru Ciucă (vol. 1 , 2011), cartea lui Ioan Scurtu şi Constantin Hlihor, Complot împotriva României. 1939 – 1947, apărută în 1994, adică lucrări generale, ci nu studii aplicate. Aş completa aceste resurse cu lucrarea Repatrierea În U.R.S.S. A Cetăţenilor Originari Din Basarabia Şi Bucovina De Nord Refugiaţi Pe Teritoriul Judeţului Vaslui 1944 – 19451, de Paul Zahariuc, publicată în Acta Moldaviae Meridionalis, XXVIII-XXIX, 2007-2008. Am mai găsit un autor, care sigur îşi are locul în contextul de faţă, şi anume pe Dumitru Şandru, Mişcări ale populaţiei în România, 1940 – 1948 (2003), care se referă la mai multe etnii – evrei, romi, germani, la toate populaţiile care au mutate sau deportate în această perioadă. La Dumitru Şandru am găsit un fragment dintr-o conferință despre excesul de zel făcut de românii care trebuiau să-i denunţe pe basarabenii aflaţi în localităţile lor:
„De teamă de a nu intra în conflict cu autorităţile ruseşti, unele organe româneşti de ordine publică au dovedit exces de zel în executarea operaţiei de repatriere. Astfel, ca urmare a intervenţiilor reprezentanţilor locali ai Comisiei Aliate (Sovietice) de Control, în cursul lunii martie 1945, Chestura de poliţie Galaţi a predat 25 persoane venite din Basarabia, din care comisia rusă a respins trei, pe motiv că plecaseră în România înainte de 22 iunie 1941. Serviciul Administrativ pentru Armistiţiu, de pe lângă Ministerul Afacerilor Interne, aducea la cunoştinţa prefecturilor şi Inspectoratelor Generale Administrative, la 17 iulie 1945, că i se comunicase, prin adresa nr. 21085, din 9 iulie, de către Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, că persoane ce fuseseră greşit considerate cetăţeni sovietici şi trimise în Uniunea Sovietică au fost înapoiate în ţară, întrucât, în urma verificării situaţiei lor, au fost calificate cetăţeni români Aşa, de pildă, au fost returnaţi din U.R.S.S. Nicolai Mironescu, născut în comuna Negreşti, judeţul Neamţ, şi soţia lui, Ecaterina Mironescu, născută în comuna Bobeşti, judeţul Cernăuţi . Or, prin contractarea căsătoriei, Ecaterina obţinuse de drept cetăţenia română.”2
Este foarte dificil ca acum să mai putem strânge mărturii despre perioada repatrierii şi deportării, martorii direcţi s-au stins, cum este cazul cu cei din studiul meu despre bucovineni. Dar eu încă sper şi mă gândesc că poate ar mai fi o posibilitate, o şansă de a găsi mărturii, chiar şi la urmaşi, de exemplu la comunităţile de români din Kazahstan, unde a activat domnul ambasador Vasile Soare…
________________
- Raportul Tismăneanu, p. 640.
2. Dumitru Şandru, Transferul locuitorilor din România în Uniunea Sovietică, fragment din conferinţa susţinută la Şcoala de Vară de la Sighet în iulie 2011 şi apărută în volumul Şcoala Memoriei 2011, https://www.memorialsighet.ro/in-memoriam-dumitru-andru-5/
Fotografiile au fost realizate de Vladimir Bulza, MNŢR.
