Văd că e de actualitate o temă „istorică”, acroșată prin discuțiile apărute în urma adoptării unei legi de compensare financiară a urmașilor celor persecutați sub regimul comunist. Nu pot decât să salut preeminența discuției istorice asupra celei economice sau politice; astfel ajung în spațiul public teme mai generale, principiale, nelegate neapărat de persoane și de interese particulare.
Divergențele au apărut după ce din lista celor considerați îndreptățiți să primească acele compensații au fost scoși urmașii celor ce au fost membri ai mișcării legionare; aceasta pentru că unii dintre membrii legionari au fost ulterior și membri activi ai mișcării anticomuniste. Eliminarea a stârnit proteste și a contribuit și la o demitere, a șefului departamentului pentru drepturile militanților anticomuniști din perioada 1945 – 1989. Unul dintre argumentele auzite pe parcursul acestei controverse a fost că nu toți legionarii sunt blamabili pentru crimele comise de unii legionari; după cum nu toți membrii PCR pot fi trași la răspundere pentru ceea ce au comis liderii comuniști. Simpla apartenență la un partid politic nu are relevanță, nici juridică, și poate nici morală, ținând cont și de contextul istoric. Oamenii simpli au urmat modelele disponibile, și poate chiar au fost „ușor” determinați să le adopte; dar nu au participat la crime. Fiecare trebuie judecat după ce a făcut concret, nu după ce a făcut partidul sau alții din partid.
La un asemenea argument mi-a venit în minte cazul britanic. De obicei, noi ne închipuim că societatea occidentală e una omniscientă, cu o intuiție aproape infailibilă a ceea ce e drept și corect. Dar de fapt, și ea e supusă tentației. Și la britanici au apărut partidul nazist și partidul comunist. Primul s-a format în 1932, sub conducerea lui Oswald Mosley; celălalt, în 1920, prin fuziunea unui segment al mișcării sindicale cu trei facțiuni de factură marxistă preexistente. Și unul, și celălalt au avut perioade de influență și avânt, ba chiar, în cazul comuniștilor de pildă, și doi parlamentari, după alegerile din 1945. Ceea ce însă nu au avut nici unul, nici celălalt, au fost simpatia generalizată, sprijinul popular, acceptarea publică. Nu au avut parte, cum ar spune marxiștii, de mici acumulări cantitative care să ducă la saltul calitativ. Și în acest fel, treptat, cele două partide extremiste și-au pierdut relevanța și s-au disipat.
Nu spun că în cazul României absența acestui mic compromis al adeziunii făcut în numele altor rațiuni considerate superioare ar fi putut schimba radical lucrurile. Aici a existat și o presiune exterioară pentru facilitarea „acceptului”. Dar acest compromis rămâne totuși mic în ambele sensuri; adică dacă pe de o parte nu te angaja mult și total, pe de altă parte putea fi în definitiv și refuzat. Aici e o diferență morală clară. Dacă acest mic compromis pentru strident, pentru extremism nu s-ar mai fi adunat de la mulți oameni, legitimitatea legionarilor și a comuniștilor ar fi avut de suferit; și poate și crimele lor ar fi fost mai puține. Micul compromis contează când se adună – și când nu se adună – în cantități mari. Și de aceea poate că diferența cel puțin morală dintre cei ce l-au făcut și cei ce nu l-au făcut ar trebui respectată acum, când ne-am mai ridicat și noi puțin deasupra perioadelor ambelor regimuri.
În plus, dacă observați, discuția din prezent nu mai e despre pedepsire, ci doar despre îndreptățirea la o recompensare. Iar opțiunea legislativă este, iată, ca recompensarea să fie dată doar urmașilor celor ce au combătut extremismul de pe poziții democratice; dacă, după această triere, rămân prea puțini, e o altă discuție, semnificativă însă și ea. Însă pe fond, ambele mișcări extremiste au fost antidemocratice, iar dacă e o lecție aici care trebuie dată, aceea este una clară și simplă, și anume a protejării democrației.
________________
Foto: Captură video a marșului „Cămășilor negre” organizat la Londra în 1936 de către Uniunea Britanică a Fasciștilor condusă de Oswald Mosley (în centru, cu mâna ridicată).
