„Noi avem aceeași înclinație pentru caii lor, pentru punciul lor, și pentru filosofii lor, așa cum ei o au pentru vinurile noastre, lichiorurile noastre, și pentru dansatorii noștri de operă; … noi suntem înnebuniți după oțelul lor, ei râvnesc la argintul nostru; noi nu mai putem fără trăsurile, grădinile și spadele englezești, ei nu-i mai pot admira decât pe muncitorii noștri, în special pe dulgheri și bucătari. Noi le trimitem modele noastre, ei ni le trimit pe ale lor. Pe scurt, se pare că ne-am impus sarcina de a ne copia reciproc, ca pentru a rade în întregime vestigiile urii noastre străvechi.”
Fragmentul îi aparține lui Friedrich Grimm, cronicar literar german naturalizat în Franța secolului XVIII. El descrie o stare de fapt de la mijlocul veacului, o stare care atestă legăturile extrem de strânse între Parisul și Londra acelor vremuri. Era o forfotă continuă între cele două orașe și state; la Paris trăia o veritabilă comunitate britanică, politică și aristocratică, în vreme ce la Londra veneau cohorte de francezi, în vizite mai scurte sau mai lungi. Amploarea coabitării este descrisă în edificatorul volum al lui David Edmonds și John Eidinow ”Rousseau’s Dog. Two Great Thinkers at War in the Age of Enlightenment”, de unde am și cules citatul de mai sus, preluat la rându-i dintr-o lucrare a lui Friedrich Grimm. Mai mult; schimburile cu dublu sens de peste Canal nu au încetat și nu încetează nici în momentele de criză dintre cele două monarhii. Tocmai avusese loc Războiul de Șapte Ani, în urma căruia Franța suferise o înfrângere dezastruoasă și își pierdea în favoarea coroanei britanice posesiunile sale din Canada, India și Cuba. Cu toate acestea, coabitarea continua imperturbabilă; dovadă primirea filosofului scoțian David Hume la Paris, în calitate de adjunct al ambasadorului britanic. Hume, scriu în cartea lor David Edmonds și John Eidinow, avea la Paris o viață dublă, cea oficială, de trimis al monarhului britanic în țara vecină și rivală, dar mai ales cea de literat, admirat în saloanele „Republicii Literelor” întreținute cu atâta etichetă, grație și rafinament de către doamnele din înalta societate pariziană.
Pentru posteritate, sunt de luat în calcul în această poveste două lucruri. Comunitatea europeană s-a format în astfel de circumstanțe, în astfel de amestecuri în care literele, filosofia, ideile, diplomația, gusturile, exporturile și importurile au jucat roluri autentice, importante și durabile. Degeaba ne mirăm acum de solidaritatea și omogenitatea vestului; ele sunt involuntare, sunt vechi și trainice, fac parte din natura civilizației occidentale. Să fim realiști; nu vom putea sta niciodată pe picior de egalitate cu vestul. Ei au o istorie comună din care nu facem parte. În acel interval istoric, noi cu alte țări și populații aveam de-a face și altor preocupări le dădeam prioritate. Pe când Hume își scria subtilele tratate și eseuri, la noi Dimitrie Eustatievici termina prima gramatică a limbii române.
A doua constatare este că Brexitul nu are cum să fie altceva decât o ruptură formală, o frondă și un moft. Marea Britanie e atât de intim legată de continent încât a vorbi de Brexit ca de o separare este un nonsens. Nu va exista vreo separare semnificativă între britanici și occident, ci doar un soi de răzgâiere abia mascată a Londrei față de familia în care a crescut și din care face parte. Până ce și exemplul scoțian din epoca lui Hume se repetă. Filosoful scoțian s-a simțit foarte bine la Paris; era și greu să se simtă altfel, cu atâția adulatori în preajmă. S-a simțit însă mai bine la Paris decât la Londra, unde disprețul englez față de vecinii și frații din nord era (și poate mai este?!) o realitate. Așa că iarăși, nu e de mirare, generalizând puțin, că scoțienii se simt și azi, după Brexit, mai bine la Paris decât la Londra.
