Consemnez aici o observație excelentă a profesorului Mircea Flonta găsită în cartea sa „Drumul meu spre filosofie” (2016):
„În cercuri intelectuale care au autoritate în România zilelor noastre, elogiul entuziast al îndrăznelii gândirii, al originalității și creativității, se asociază adesea cu o apreciere condescendentă pentru acurateţea prezentărilor făcute ideilor unor autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Se sugerează că aceasta din urmă este o preocupare potrivită pentru spirite mediocre. Cu îngăduinţa celor care au o altă părere, eu afirm că, pentru toţi cei care vorbesc studenților sau scriu pentru un public mai larg, este un atribut de seamă al distincţiei intelectuale să se limiteze la invocarea și discuția acelor teme şi idei pe care și le-au însușit prin lecturi conştiincioase, dacă se poate la prima sursă. Nu este, cred eu, un merit minor să îți suspenzi judecata despre toate acele lucruri pe care le ştii, în cel mai bun caz, superficial, din auzite. Experiența mea îmi spune cât de greu este să urmezi, în mod consecvent, această linie de conduită. Cred că puțini sunt cei care nu au nimic să își reproșeze sub acest aspect. Presupun că tendinţa de a formula judecăţi despre ceea ce nu cunoaştem bine este greu de reprimat și în alte domenii. În lumea ideilor abstracte, ea constituie un pericol deosebit de mare. Cel mai bine ne dăm seama de asta atunci când resimţim dureros judecarea pripită, superficială a scrierilor noastre de către recenzenți și critici pe care nu îi socotim rău intenţionaţi. În filozofie, urmarea nebătută a căii onestității și responsabilităţii intelectuale nu este un merit mic. Ea devine posibilă abia la capătul unor eforturi îndelungate, care, ce-i drept, nu au în ele nimic spectaculos.”
