Aceasta postare face parte din Concursul de eseuri pe teme de sah din cadrul Festivalului de Sah Corporate Pallas Athena, Editia a II-a.
Eseul este scris de Marius Cloțan.
Mi-a cerut-o voalat, apoi din ce în ce mai insistent. În naivitatea ei, făcea planuri de mărire. Se vedea amazoana neînfricată ce-și conducea trupele spre cetatea mea aflată în derivă. Nu știu dacă ambiția ei era să ma învingă sau o făcea pur și simplu pentru a împărți universul prin care rătăceam ore în șir. Dacă dorea să îmi demonstreze că și ea poate sau chiar tânjea spre laurii învingătorului.
Am cedat în cele din urmă, acceptând să o introduc în minunata aventură a șahului. I-am spus mai întâi despre prințul despotic mereu pregătit să subjuge vreo țară, să omoare oameni nevinovați. I-am spus despre înțeleptul ce a știut să mute adevăratele războaie pe o tablă cu șaizeci și patru de pătrățele, despre înteresul prințului pentru acest joc care l-a făcut să renunțe la sabie, despre cum s-a grăbit să accepte propunerea de recompense a înțeleptului cu grăunțe pe tabla de șah, aflând în final că îi e dator acestuia producția de grâu pe cățiva ani.
O priveam fascinat. Nu mai aveam în fața mea amazoana gata de luptă, ci o fetiță cu ochii vii, sorbind cu nesaț cuvintele mele. Plină de nerăbdare, mi-a cerut să deschid table de șah. Am ascultat-o docil. Mi-a cerut să scot piesele din săculețul de catifea roșie. M-am opus, I-am cerut să cerceteze mai întâi locul bătăliei. M-a privit cu obidă, scoțându-mi limba, zicându-mi telegrafic:
– Șaizeci și patru de pătrățele, jumate albe, jumate negre
– ….câmpuri!
Nu înțelegea care era diferența. I-am zis că, dacă mâine voi construi o tabla cu șaizeci și patru de cercuri, pătrățelele ei ar dispărea, pe când câmpurile mele tot acolo ar fi. Argumentul meu a fost întâmpinat cu o altă privire crâncenă însoțită de un scos de limbă și o strâmbătură.
I-am cerut să închidă tabla de șah. A încremenit. Ochii i se scăldau în lacrimi. Ea, femeia inimii mele, devenise brusc copilul ce suferea cumplit pentru că i s-au luat jucăriile. Când i-am cerut să o deschidă din nou a reapărut soarele în privirea ei. Greșise! A devenit foarte atentă când a aflat că urmează să o învăț prima regulă: primul câmp din dreapta ei să fie alb. A rearanjat tabla, bucurosă de ceea ce a aflat.
– Dreapta, alb. Alb, dreapta!
I-am cerut să numere până la opt. Spre mirarea mea, s-a conformat, pronunțând sonor, rar, cifrele: unu, … doi… Am informat-o că tocmai mi-a spus liniile de pe tabla de șah. Am procedat la fel cu literele: A, B, C, D, E, F, G, H. Făcuse cunoștință cu cele opt coloane de pe tabla de șah. A stat puțin pe gânduri, apoi mi-a zis serioasă:
– Noaptea suntem linii, ziua suntem coloane.
– Eu cred ca doar eu sunt linie. Tu ești diagonală, având în vedere că dormi cu capul pe perna ta și cu picioarele peste mine.
– Răule, nici nu sunt diagonale pe tablă
I le-am arătat. Nu înainte de a-i face cunoștință cu cele șaizeci și patru de câmpuri: a1, b3, e7. Și, mai ales, cu h1 și a8, câmpurile care vor trebui să stea mereu de-a dreapta ei.
A sărit ca arsă când a aflat că prima lecție s-a terminat. A redevenit amazoana gata de atac. Dorea să-și cunoască oștile. Privea cu subînțeles spre săculețul de catifea. Am înțeles că nu se va ridica de la tablă până nu va afla ce puteri au figurinele de lemn lăcuit. A fost foarte mulțumită aflând că regele, deși are coloanele, liniile și verticalele la dispoziție, se mișcă ca un moș gârbovit, putând fi mutat doar un pătrățel, spre deosebire de regină ( nu a vrut nici în ruptul capului să accepte termenul ”damă”) care are la discreție coloanele, diagonalele și liniile tablei.
Privirile ei poznașe mă făcuseră să mă opresc din ”predat”.
– Regele astă e ca tine, moșule!
Mă ridicai de pe scaun, apropiindu-ma de ea. Capturai regina cu brațele mele pofticioase, șoptindu-i la ureche versuri de mult trăite:
M-aș deștepta să-mi spun numai de bine
Să văd lumină-n anul ăsta nou,
Să nu mai cred în falsele regine,
Să fiu nebun adus la rangul de erou.
Și-aș face așa, ca să îmi fie bine,
Pe câmpuri albe galopând din nou,
Să nu mai cred în șahuri la regine
Închise-n rama unui cernit tablou.
Plecat în cautarea unui bine,
Voi galopa prin negru și prin alb,
Voi regoni prin roiuri de albine,
Făcând să-mi fie-n suflet cald.
– Moșule, dă-mi drumul și treci la catedră, că mă iau pe mine căldurile!
Am continuat să-i vorbesc despre coloanele și liniile turnurilor, despre diagonalele nebunilor, despre saltul cailor ce cuprinde un pătrățel linie sau coloană și unul diagonală. Nu înțelegea de ce regina nu are puterea calului de a sări peste alte piese. I-am explicat că nici măcar regele-moș nu are această putere. Nu a fost mulțumită de această nouă regulă, dar a acceptat-o in final. Mult mai greu a fost să accepte că un banal pion, cel care e mai moș în mișcări chiar decât regele, deplasându-se doar un pătrățel , hai două la început, pe coloană, să dețină o astfel de putere, încât să se poată transforma în orice piesă când ajunge pe ultima linie. A acceptat cu greu faptul ca pot fi mai multe regine pe tablă, dar mereu un singur rege.
Citeste mai departe:
