La Cotul Donului

La Cotul Donului

-

promovare onlinespot_img

– E bomba ediției, am dat lovitura, țin-te bine!
Lui Răducanu îi străluceau ochii de entuziasm, cu toată gâfâiala din respirație. Se vedea că fugise într-un suflet ca să ajungă în redacție.

– Zi, mă, ce să fie?! Ai ceva mai tare decât „Keres”-ul meu?
Redactorul-șef Vasilache se referea la faptul că pusese mâna, pe căi de el știute, pe mutările primei partide dintre Keres și Smîslov din turneul pentru campionatul mondial de la Haga. Keres câștigase spectaculos, în 27 de mutări. Dincolo de frumusețea partidei, mai era probabil ceva care-l încânta într-ascuns pe Vasilache și l-a făcut să o propună ca deschidere a revistei. O fi fost Keres sovietic, dar era în primul rând estonian. Victoria lui asupra rusului Smîslov însemna și o revanșă subtilă pentru agresiunea Moscovei asupra țărilor est-europene.

– Și dacă spun că da? făcu Răducanu, privindu-l semeț în ochi pe Vasilache. Acesta era cu numele redactor-șef, într-un birou care trăia de pe o zi pe alta și care număra doar patru membri. De fapt, Vasilache nu făcea decât să sacrifice mai mult timp pentru revistă în comparație cu ceilalți, îngrijindu-se și de unele aspecte administrative, acum mult mai complicate decât erau înainte de instalarea comuniștilor la putere. Ceea ce nu înseamnă că restul redactorilor nu se străduiau. Eforturile lor țineau pe linia de plutire singura revistă de șah din țară.

– Și dacă tot spui că da, atunci zi!
– Uite, Grigore, îl știi pe Ștefănescu de la Cercul de Șah „Macabi”?
– Ca pe-un cal breaz. Tot ce spune e-o minciună, zise Vasilache, deja pregătindu-se să îi taie avântul lui Răducanu.
– Stai așa, nu te pripi. Ăsta m-a pus în legătură cu locotenentul Maiorescu, spuse Răducanu, îndreptându-se din spinare. Vasilache tăcu, uimit.
– Maiorescu, vicecampionul?
– Chiar el, confirmă sec Răducanu.

Marin Maiorescu fusese vicecampion național înainte de război și nu s-a mai știut nimic de el după ce a fost mobilizat pe frontul de est, în 1941. Reapariția sa era într-adevăr o știre chiar și pentru ziarele obișnuite, și nu doar pentru o revistă de specialitate.

– Mai mult, profită Răducanu de dezorientarea lui Vasilache, m-am și întâlnit cu el. Și mi-a dat pentru revistă o partidă comentată. Vrea să numească articolul „Partida de pe Don, salvarea vieții mele”.
– Măi, să fie… murmură Vasilache, luând cele trei foi din mâna întinsă de Răducanu.

Mulți îl crezuseră mort pe Maiorescu, după dezastrul de la Stalingrad. Vâlvă cel puțin la fel de mare făcuse și mobilizarea lui; scăpaseră de ea jucătorii evrei, excluși din start, dar și alții, chiar mai slabi ca el, cărora le-au fost acceptate pretextele în virtutea faptului că în anii interbelici ajunseseră destul de cunoscuți ca șahiști care pot face cinste României. Dar se pare că Maiorescu nu s-a străduit defel să evite mobilizarea. Așa a ajuns cu trupele române dincolo de Ucraina, până în inima Rusiei, unde la un moment dat i s-a pierdut urma.

– Hai, citește, îl îndemnă Răducanu pe Vasilache.

Pe foi era un scris ordonat, pe care într-adevăr Vasilache îl mai văzuse pe fișele de partidă ale lui Maiorescu. Notele și comentariile autorului erau precedate de un șapou.

„Am jucat partida care urmează pe 20 februarie 1943”, începea șahistul. „Era după bătălia de la Cotul Donului, prin care glorioasele trupe sovietice au întors soarta războiului. Mă aflam într-un mic sat de stepă numit Țața. Eram scoși în fața unui căpitan rus, care s-a uitat la mine și a zis: Tî igraeși șahmatî? – Tu joci șah? Da, am răspuns, uimit. Am aflat ulterior că înainte de război, căpitanul fusese un jucător de club pasionat. Citea regulat reviste de șah și mi-a spus că văzuse fotografia mea în ele, deși nu știu cum m-ar fi putut recunoaște cineva după lunile grele ale ultimei ierni. A zis că vrea să mă pună să joc cu campionul regiunii Saratov, colonelul Gheorghi Makarovski, vicecampion unional în același timp, care era încartiruit 150 de kilometri mai la nord, la Kalaci pe Don. Este evident că nu îl puteam refuza, cu toată dorința de a fi solidar cu camarazii mei. M-a scos din baracă și m-a dus la Kalaci, unde mi s-a dat de mâncare și îmbrăcăminte civilă nouă. După trei zile, nu am mai tremurat și am fost dus la un grajd din localitate, rămas încă în picioare. Acolo se construise un podium, pe care stăteau o masă de șah cu tot ce îi trebuie, piese de concurs, ceas, scaune tapițate. Am jucat cât am putut de bine, în condițiile fizice și psihice date; aș putea spune, am jucat cu disperare, cum nu am mai jucat niciodată până atunci și de atunci. Deși adversarul rus a fost mai bun decât mine la toate capitolele, nu știu de unde am găsit resursele necesare ca să supraviețuiesc în fiecare fază a jocului, în deschidere, unde de câțiva ani nu mai știam ce noutăți au apărut, dacă au mai apărut în astfel de vremuri, în jocul de mijloc, unde nu știu de unde am scos atâta putere de calcul, și în final, unde, deși am avut turn contra damă, am putut construi o fortăreață și am scos remiza. Sala, plină de militari, a aplaudat la sfârșit, iar maestrul Makarovski m-a felicitat. Partida aceasta mi-a salvat viața. Restul prizonieratului l-am petrecut la Moscova, la un club de șah al căilor ferate, unde făceam curat și după-amiaza predam lecții de șah copiilor.”

– Tu ești sănătos? se opri Vasilache din citit, privindu-l sever și în același timp pierdut pe Răducanu. Tu chiar crezi că putem publica așa ceva?
– Păi de ce nu?


promovare online:


Vasilache nu era degeaba redactor-șef, chiar dacă funcția era mai mult onorifică. Avea un început de simț politic care-l ajuta să se orienteze – căci doar așa revista a putut supraviețui după război, în complicata atmosferă politică cu rușii pe cap, cu alegeri și cu procese ale ziariștilor.

– Adică noi să menționăm, chiar și în treacăt, sau să lăsăm să se interpreteze că credem că am fost dușmani genuini ai rușilor? Că i-am urât deschis și ne-am dus peste ei de bună voie, nu târâți de Hitler și Antonescu? Vrei să ne ia cenzura la ochi? Nu am avut de-a face serios cu ea până acum, spuse el, privindu-l sfredelitor pe Răducanu. Chiar dacă nu discutau politică pe șleau, exista între ei destulă încredere ca Vasilache să poată ridica problema astfel.
– Păi ce are? Doar rușii l-au luat, l-au salvat, i-au dat un coltuc de pâine și l-au lăsat să vină și acasă!
– Așa zici tu? Dar ceilalți?
– Care ceilalți?
– Toți ceilalți, pe care rușii nu i-au mai salvat, ci s-au răzbunat crunt. Ceilalți, care nu știau șah!
– Nu știu, ce-i cu ei? Treaba lor!
– Treaba lor? Treaba lor?! Păi au murit, mă Răducane, au murit pe capete, cu zecile de mii, în prizonieratul rușilor, și să nu te faci că nu o știi.
– O fi, dar noi nu vorbim de asta, nu vezi? Uite, „glorioasa Armată Roșie”…
– Nu vorbim direct, dar printre rânduri numai de asta este vorba, îl întrerupse Vasilache. Amândoi tăcură. Răducanu luă foile în mână și se mai uită o dată pe introducere. Când dădu de referirile lui Maiorescu la „mâncare”, „tremurat” și „prizonierat”, începu să se îndoiască de articol.

– Și ce facem?
– În oricare altă perioadă, ar fi fost de deschidere, cum spui. Și acum un an cred că deschideam cu el. Astăzi nu.
– Așa zici?
– Da. Și chiar și în corp, tot nu îi punem șapoul. Spunem doar așa, că maestrul Maiorescu a jucat o partidă de șah cu marele campion sovietic Makarovski în Rusia, în 1943. Nicio introducere, niciun șapou. E doar o sugestie că s-a jucat pe front, între prieteni.
– Păi să-l modificăm, propuse Răducanu.
– Nu merge. Nu că nu obținem acordul lui Maiorescu pe textul modificat; nu îl poți modifica pur și simplu, faptele sunt clare, nu duci pe nimeni de nas. Ți s-a urât cu binele?

Argumentele lui Vasilache se succedau ca niște mutări seci din faza tehnică de fructificare a unei poziții de șah câștigate. Răducanu se posomorâse. Crezuse că dă lovitura, că revista va ajunge citată în toate ziarele. Dar acum se văzu nevoit să îi dea dreptate lui Vasilache.

– Mă rog, și în câte mutări zici că l-a bătut Keres pe Smîslov?

__________________________

(se dedică șahiștilor care au căzut în cel de-al Doilea Război Mondial; posibil și maestrului Octav Troianescu)

Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche și la revista Historia. Autor al volumelor „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” – editura Vremea, 2019 și „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” – editura Eikon, 2020.

Random posts

Inspirațiile pictorului Florian Doru Crihană

În ciuda faptului că anul trecut ne-a adus multe probleme, există oameni care continuă să ne înfrumusețeze viața. Unul...

Jocurile Olimpice din Japonia: De la viață la moarte

Sărbătoare a vieții prin excelență, edițiile de vară ale Jocurilor Olimpice antice ori moderne au adus în centrul atenției...

Condiția de turmă

Uneori, o carte găsită la anticariat e ca o relicvă descoperită de arheologi. Mai ales dacă e vorba de...
promovare onlinespot_img

ROMÂNIA – LIDER PROVIZORIU ÎN LIGA NAȚIUNILOR LA ȘAH ONLINE !

ROMÂNIA ÎNVINGE DE DOUĂ ORI ANGLIA Iată unul dintre domeniile în care țara noastră se află pe primul loc în...

2021: Constantin Lupulescu, primul român în clasamentul Federației Internaționale de Șah

Au trecut deja principalele sărbători de la intersecția anilor. Acum, fiecare se întoarce la locul său de trudă cotidiană,...
promovare online

business

spot_img
promovare online:spot_img

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi