Eu unul țin minte cum au apărut primele programe comerciale de jucat șah. Le puteai găsi în magazinele de specialitate, care pe vremea aceea – și pe vremea aceasta, din ce știu – nu existau la București, ci doar prin Germania sau Marea Britanie. Într-un astfel de magazin de șah londonez, plin de cărți și piese de șah, am intrat prin anii ‘90 și am ținut în mână un program de jucat pe computer. Ce n-a făcut față întâlnirii a fost capacitatea mea financiară, așa că debutul confruntării mele cu inteligența șahistă artificială s-a mai amânat puțin. Lucrurile au evoluat însă cu repeziciune, în scurt timp puteai să joci șah cu un computer online, apoi pe telefon, iar astăzi chiar și computerele cu care poți juca online cred că sunt în stare să bată mari maeștri.
Un program cu care însă mi-am permis să joc în perioada aceea era încorporat unei table de șah pe care un coleg de muncă – regretatul Stelian Dorobanțu de la BBC, sau Victor Bratu, cum se prezenta la microfon – mi-a și dăruit-o. Tabla-computer era mai veche și face parte probabil chiar din prima generație de șah artificial pentru public. Funcționa pe bază de baterii care alimentau șaisprezece beculețe, opt pe verticală și opt pe orizontală. Când muta, computerul clipea dintr-un beculeț vertical și unul orizontal, ca să știi ce piesă voia să joace, și apoi clipea din nou din beculețe, ca să știi câmpul unde voia să o ducă. Tu efectuai mutarea lui și apoi făceai și mutarea ta, pe care un sistem de magneți din piesă o făcea recognoscibilă și pentru computer. Și partida continua.
Nu mică mi-a fost mirarea însă când am citit că înregistrarea mutării pe bază de magneți nu e o invenție din secolul trecut. Același sistem a fost folosit și de automatul lui Wolfgang von Kempelen, la 1770, la prima sa reprezentație publică oficială, în fața împărătesei Maria Tereza. Automatul lui von Kempelen a fost primul de acest fel din istorie și a făcut mare vâlvă la vremea lui. Singurele „automate” ale vremii erau cele din orologiile complicate, care erau în stare să joace mici scenete de teatru când bătea ora exactă; dar un automat care să gândească și să reacționeze în fața unor provocări absolut noi, cum sunt pozițiile de șah după câteva mutări, nu se mai pomenise.
S-a descoperit ulterior că automatul lui von Kempelen avea un mic cusur. În loc de inteligență artificială, el de fapt avea dosit sub masa de joc un pitic talentat la șah, care făcea tot spectacolul. De exemplu, pentru impresionarea asistenței, von Kempelen închipuise un turc care stătea la masă și muta piesele și care ar fi fost acționat de un mecanism complicat de ceasornic. De fapt, tot piticul, pe nume Tibor Scardanelli, trăgea de pârghiile care punea în mișcare corpul de lemn al turcului. Și mai important, piticul era și cel ce gândea mutările, pe o tablă mică ținută pe genunchii strânși, la lumina unei lumânări. Cum vedea piticul ce muta adversarul uman de afară? Printr-un sistem de magneți, desigur: pe sub tabla pe care piticul Tibor o vedea de dedesubt erau magneți care se ridicau pe o tijă când o piesă era pusă pe câmpul de deasupra.
Dincolo însă de găselnița lui von Kempelen, mi se pare semnificativ un lucru. Primul computer „imaginat” de om nu a făcut calcule matematice, nu a efectuat cine știe ce alte operațiuni, ci a jucat șah. Cu alte cuvinte, chiar dacă în măruntaiele automatului era un pitic, mi se pare relevant că piticul juca șah, ci nu calcula instant cât fac 235 înmulțit cu 471. E o realitate: primul automat „imaginat” de om a fost unul de șah, ci nu unul de calcul aritmetic.
Am toate amănuntele despre peripețiile lui von Kempelen și ale piticului Tibor Scardanelli din cartea Automatul de șah a lui Robert Löhr, apărută în 2005, carte care povestește pas cu pas toată istoria acestei înșelătorii celebre. Volumul a cunoscut „un succes surprinzător”, a scris la vremea aceea Der Spiegel. M-am întrebat ce anume e „surprinzător” pentru prestigioasa revistă germană. Subiectul șahist? Sau filtrarea literară a unei întâmplări atestate istoric, care într-adevăr a făcut „prima pagină” la vremea ei? Înclin să cred că mai degrabă subiectul este perceput ca neobișnuit, căci transpunerile literare ale unor fapte și evenimente din istorie sunt comune. Dar părerea mea e că e posibil ca Der Spiegel nici să nu aibă idee cât de pliabil e șahul la modelările literare și câtă literatură se poate face pe seama șahului – dacă nu s-a făcut deja. Numai un exemplu, aflat la îndemână chiar în revista de față: luați la citit, bucată cu bucată, toate povestirile de la rubrica „Diagonala turei”. Și veți afla de ce.
____________________________
Robert Löhr, Automatul de șah, Editura Rao, București, 2011.
Foto: Carafe/ English Wikipedia.
