Când cineva mi se va mai arăta dezamăgit că România nu e primită în spațiul Schengen, am să-i ofer următoarea scurtă povestire. Demult, tare demult, înainte de pandemie, am făcut o excursie la Berlin. Eram într-un grup de câteva persoane. Am ajuns la aeroport, am trecut de controale, ne-am așezat în fața porții rezervate pentru zborul nostru. S-a făcut ora de plecare și îmbarcarea n-a început. A mai trecut o oră și eram în același stadiu. Apoi încă una și încă una. La final, zborul nostru a avut o întârziere de șase ore, imputabilă companiei low-cost cu care zburam.
Nici n-am decolat bine de pe Otopeni, că majoritatea pasagerilor deja completa formulare de plângere pentru întârzierea pățită. Am făcut-o și noi, grupul nostru adică, apelând la o mare firmă internațională specializată în asemenea spețe. Din nu știu ce motiv, jumătate din grup a fost repartizat sub jurisdicție legală germană, cealaltă jumătate sub jurisdicție română. Adică, pentru unii procesul de despăgubire a ajuns să se deschidă în Germania, unde ne îndreptam, iar pentru ceilalți, în România, de unde plecam.
Nu s-a rezolvat cât ai bate din palme; a durat ceva. Compania aeriană era complet expusă și tot ce putea face era să tragă de timp la plata compensațiilor – ceea ce a și făcut. Numai că, una peste alta, procesul din Germania s-a încheiat după un an și jumătate, cu tot cu intrarea despăgubirilor în cont; procesul din România e încă în desfășurare și are toate șansele să nu se încheie până în noiembrie, când se împlinesc trei ani de la incident.
Se știe că unele țări occidentale spun deschis că România nu intră în Schengen din cauza sistemului ei de justiție. Nu pot fi sută la sută sigur, dar mă tem că avem aici un exemplu concret de diferență între justiția „din Schengen” și cea din România. Și-atunci, mă întreb, cu ce argumente protestăm și ne plângem că suntem discriminați?!
____________
Checkpoint Charlie în Berlin, 2018. Foto: Arhiva autorului.
