Memorialistica de la Auschwitz se citește numai cu un nod în gât. Tensiunea ororilor este atât de ridicată încât nici măcar gândul că așa ceva nu e posibil nu își mai face loc ca mijloc de depresurizare.
Deși nu se petrec la Auschwitz, întâmplările din Jurnalul Annei Frank au pe fundal crematoriile fumegânde ale lagărului. E suficient ca nodul în gât să apară. Știi ce se va petrece cu autoarea, o copilă, chiar dacă nu a fost arsă, ci a murit „doar” de foame și mizerie. Nimic din ce relatează nu scapă de raportarea la final. E o carte cu numărătoare inversă încorporată, de care numai cititorul știe, nu și autoarea.
Însă mai e ceva în acest jurnal, aparte de nazism și antisemitism. Anne Frank este o adolescentă precoce. Nu m-am mai întâlnit cu o maturizare de fată atât de frust expusă ca în acest jurnal. Mi-am reconsiderat părerea despre capacitatea umană de maturizare, la care acum cred că partea feminină are un acces special. Dincolo de context, e jurnalul unei fete care crește, cu avantajul nesperat al unei înzestrări native de a observa și de a se auto-observa. Că acest proces are loc într-o claustrare impusă, tocmai într-un moment în care omenirea își etalează una dintre cele mai josnice fațete morale, este cu atât mai tragic. Anne Frank ar fi fost o scriitoare excelentă dacă Auschwitz-ul nu i s-ar fi opus cu absurditatea lui insondabilă.
