Editura „Vremea” a avut inspirația de a aduna între coperțile aceleiași cărți patru jurnale publicate anterior de Cristian Bădiliță la tot atâtea edituri diferite. Este vorba de Nodul gordian, Tentația mizantropiei, Singurătatea păsării migratoare și Godul nordian. Când le vezi înșiruite pe toate laolaltă, prima impresie încercată e un sentiment de admirație pentru talentul autorului de a da nume jurnalelor sale; în ele se întâlnesc, mirabil, o anume dexteritate a erudiției cu intuiția conciziei comerciale. Concatenarea lor a dat iarăși un titlu semnificativ: Jurnalul regăsirii, care înseamnă o marcare și o rememorare a parcursului formativ și evolutiv al autorului începând cu 1989 și până în 2009.
Există mai multe tipuri de jurnale. De pildă, de călătorie, sau de descriere a unui proces sau fenomen la care autorul asistă. În aceste cazuri, jurnalul însuși e o formă în care e îmbrăcat un conținut artistic. Nu avem de-a face aici cu așa ceva. „Jurnalele de însoțire”, cum sunt cele ale lui Cristian Bădiliță, sunt cele ce asistă devenirea intelectuală a autorului, așa cum se ondulează ea în funcție de lecturi, întâlniri, gânduri, evenimente personale sau sociale. Mărturisesc că nu cunosc motivația pentru care cineva ține un jurnal cu astfel de însemnări și observații aproape zilnice cu scopul știut de la început de a-l publica; în această privință, poate că sunt de modă mai veche, în sensul că rezerv jurnalului de introspecție un înțeles mai restrâns, intim, de produs destinat eventual propriilor referințe, familiei sau hai, publicării post-mortem, dacă mai merită. Eu prefer să cred că dacă un impuls artistic ajunge la maturitate, atunci își găsește expresia formală completă, și nu are cum să rămână la stadiul însemnărilor disparate. Dar iată că în mod oarecum contradictoriu, pot accepta că există autori care consideră că gândurile temporare pot fi și ele interesante pentru public hic et nunc; ba mai mult, sunt și consumator ocazional de astfel de jurnale, care de altfel reprezintă o prezență constantă în literatura română și universală, de azi și de ieri. De la noi îmi vin în minte Mircea Cărtărescu, dintre contemporani, dar și Mircea Eliade, dintre scriitorii din secolul XX, însă nu neapărat prin „Jurnalul” său declarat ca atare, ci mai cu seamă prin „Șantier”, scriere a neterminării prin definiție.
În însemnările sale, Cristian Bădiliță nu se sfiește să noteze gânduri care au sinceritatea jurnalului intim, dar care par să nu se acomodeze deplin cu formalismul tiparului. De aici, nu mă îndoiesc, se poate să fi rezultat animozități durabile între el și cei „încondeiați”. Sunt și pasaje care vin să reanime evenimente și situații uitate din viața culturală, socială sau politică a României; acestea sunt plăcute, te fac să te miri că nu ți le-ai mai amintit între timp, dar și să te feliciți că totuși ești în stare să le rememorezi. Dar preferatele mele sunt scormonelile autorului după perlele acoperite de simpla aglutinare a timpului. El scoate de prin lecturi afundate idei care te uimesc prin unghiul nou și totuși pe undeva familiar în care privesc lumea. De exemplu, pasajul în care Cristian Bădiliță argumentează că rostul femeii nu este acela de a procrea, cum predică „sistematic și arbitrar preoții creștini”; ci dimpotrivă, de la Bunavestire încoace, femeia e chemată să se emancipeze de condiția veterotestamentară a „binecuvântării ambigue de a produce urmași” și să urmeze noua sa menire de fecioară, care reprezintă starea femeii „eliberate și răscumpărate”. Rostul femeii nu e casnic, ci mistic; femeia are un rol activ în revalorificarea lumii, nu e doar instrument pasiv al conservării de tranziție până la transfigurarea finală. Pasiunea lui Cristian Bădiliță, istoric al creștinismului timpuriu, pentru manifestările extrem de creative teologic din textele apocrife se regăsește în tot locul în jurnalul său. Ca să rămân la tema femeii, iată în altă parte expus un fragment dintr-o astfel de scriere, Întrebările lui Bartolomeu. Satanael, prima ființă creată de Dumnezeu, refuză să se închine noii creaturi, Adam, „chip de lut, materie fetidă”. Dumnezeu îl pedepsește și îl azvârle din cer pe pământ, împreună cu alți șase sute de „recalcitranți”. Izbit de sol, Satanael își pierde sufixul dumnezeiesc -el și, devenit Satanas, caută răzbunare; își răzuie sudoarea de pe piept și o varsă în cele patru râuri care străbăteau paradisul. Prima care bea din apa infestată e femeia, care fu pe loc cuprinsă de dorință. Totul e preambul la episodul mușcăturii din mărul ispitei, căci fără o reflectare a naturii diavolești în ea, Eva nu ar fi avut putut avea dorința să guste din măr; „numai strecurându-i în trup ceva din natura lui”, comentează Cristian Bădiliță, diavolul a reușit s-o înșele. Alte observații, pe care între timp autorul s-ar putea să și le fi revizuit, sunt șocante prin radicalismul lor; de exemplu, faptul că în comunism nu s-ar fi întâmplat nimic din punct de vedere cultural, cultura română a fost în acest timp „un zero barat”. „Cultura română a ultimilor cincizeci de ani este salam cu soia”, sună, sentențios, caracterizarea lui Cristian Bădiliță. După cum în altă parte, el scrie negru pe alb că ortodoxia nu s-ar încadra în tradiția iudeo-creștină; așa s-ar explica de ce în românește, înțelesul lui „a munci” este „chin, suferință, înrobire, lacrimi și sudoare” și de aceea munca trebuie să fie detestată – și de fapt chiar este, în locul ei căpătând importanță „odihna, liniștea, nemișcarea, chiulul, trasul pe sfoară, trândăveala”. Remarca este lansată într-un restaurant parizian, unde doi chelneri fac față la șaizeci de clienți. Asta pentru că, îi spune autorul convivului său, francezii, „ca toți iudeo-creștinii”, au sanctificat munca; în viziunea lor și a iudeo-creștinilor, „munca înnobilează omul”, adaugă el.
Autor prolific – peste zece cărți de poezie, peste treizeci de volume de eseuri și lucrări din domeniul său de specializare, în românește sau franceză, zeci de traduceri, printre care și cea comentată a Septuagintei – de aproape zece ani Cristian Bădiliță publică în România îndeosebi la editura „Vremea”. Jurnalul… de față e și un semn al acestei colaborări, dar e și un semnal literar în sine, prin provocările pe care le-a lansat – dintre care unele își mențin actualitatea și capacitatea de a fi luate în discuție și azi.
____________
Cristian Bădiliță, Jurnalul regăsirii, editura Vremea, București, 2020, 538 de pagini, format 16×23 cm.
