Istoricul Gheorghe Onişoru: „În această carte, încerc o estimare convingătoare, finală, a rezultatului alegerilor din 1946”

Istoricul Gheorghe Onişoru a afirmat că alegerile din noiembrie 1946 au fost câştigate „cu majoritate absolută” de către Partidul Naţional Ţărănesc, în vreme ce comuniştii şi aliaţii lor ar fi obţinut „cel mult 40%”. Potrivit rezultatelor anunţate oficial, la trei zile după scrutin, comuniştii şi partenerii lor ar fi înregistrat aproape 80% din sufragii, ţărăniştilor revenindu-le doar 13%. 

„Deși rezultatul real al alegerilor din noiembrie 1946 nu a fost publicat și păstrat, procesele verbale din circumscripțiile electorale fiind distruse, în premieră în această carte încerc să reconstitui pe bază de documente și estimări ce pondere au obținut partidele și alianțele participante la scrutin”, a spus profesorul Onişoru într-un interviu în cadrul emisiunii online „Raftul Atenei”.

„Am ajuns la concluzia că alianța electorală a comuniştilor, Blocul Partidelor Democratice, împreună cu Uniunea Populară Maghiară, au obținut în alegerile din 1946, în cel mai bun caz, cel mult 40% din voturi – față de 78% cât a fost anunțat oficial, în vreme ce Partidul Național Țărănesc a fost votat de peste 50% dintre alegători, adică de majoritatea absolută – față de 13%, cu cât a fost creditat de către autoritățile pro-comuniste care au organizat alegerile”, a mai arătat istoricul. 

Alegerile din noiembrie 1946 au constituit o parte importantă a cadrului în care, imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, regimul politic comunist patronat de URSS s-a instaurat în România. La scurt după câştigarea frauduloasă a alegerilor, comuniştii români dirijaţi de la Moscova au trecut la aplicarea în forţă a unor transformări sociale, politice, economice şi culturale care au marcat profund deceniile următoare, până la căderea comunismului în estul Europei, în anul 1989. 

Interviul acordat de profesorul Gheorghe Onişoru a fost prilejuit de apariţia lucrării sale în două volume „Stalin şi poporul rus… Democraţie şi dictatură în România contemporană” care se axează pe studiul perioadei dintre 1944 şi 1947. Cartea profesorului Gheorghe Onişoru a fost publicată la editura Corint, în anul 2022.

Puteţi urmări mai jos, în format video, interviul integral acordat de autorul lucrării în cadrul emisiunii „Raftul Atenei”.

Din declaraţiile profesorului Onişoru făcute în cadrul interviului

• Cartea apărută acum, „Stalin şi poporul rus”, reprezintă o completare şi o dezvoltare a lucrării mele de doctorat care a fost publicată în 1996 sub titlul „Alianțe şi confruntări între partidele politice din România, 1944-1947”, la editura Fundația Academia Civică. Între timp, accesul la arhive a devenit mult mai liber, dar pot să spun că am constatat că toate ipotezele de lucru pe care le-am folosit în volumul din 1996 au putut fi verificate acum, în noua carte, care se bazează pe o cercetare arhivistică mult mai amplă, care nu era posibilă acum douăzeci sau treizeci de ani. Aș spune că versiunea actuală este una definitivă, în sensul că ea ar putea fi modificată doar de unele informații din arhivele sovietice referitoare la rolul consilierilor sovietici în perioada de emergență a comunismului în România. Dar după cum putem uşor deduce, accesul la aceste arhive pare astăzí destul de improbabil şi de îndepărtat.
• În această carte, arăt cum a fost posibilă instaurarea comunismului în România. Sigur, comunismul în România a fost impus de sovietici, sub pavăza Armatei Roşii, dar la instaurarea lui au contribuit oameni politici români care au jucat un rol şi în guvernările „burgheze” de până atunci – cum ar fi Gheorghe Tătărăscu sau Petru Groza. Interpretarea mea merge mai ales pe premisele interne ale instaurării comunismului, pentru că premisele externe sunt destul de clare.
• Proximitatea Uniunii Sovietice a dus în România interbelică la o frică de comunism poate disproporționată. Gheorghe Gheorghiu-Dej, care ajunge după 1948 liderul României comuniste, a fost implicat în grevele de la Grivița din 1933 şi din acest motiv a fost încarcerat timp de unsprezece ani. După ce a ajuns la putere, a plătit țărăniştilor cu aceeaşi monedă.
• Sunt documente şi mărturii care arată că în deceniul patru al secolului 20, corupția în România ajunsese să se instituționalizeze, se dădea şpagă de la poștaș până la prefect. Corupția la români n-a apărut după 1990. Reforma agrară din 1921 nu a fost urmată de o susținere adecvată a țărănimii, ceea ce a dus la pauperizarea acesteia. Elita conducătoare în perioada interbelică a eşuat în luarea unor măsuri sociale care să atenueze impactul mişcărilor extremiste, de stânga şi mai ales de dreapta. În acest context se poate explica de ce sloganul legionar „omul şi pogonul” a prins așa de bine la populație. După 1944, țărănimea pauperizată a fost folosită de comuniști ca masă de manevră împotriva reprezentanților vechii societăți, prezentați drept „chiaburi”.
• România interbelică nu a avut un partid de stânga puternic; socialiștii nu luau în alegeri mai mult de 2% sufragii.
• Din punctul de vedere al folosirii serviciilor secrete în scop politic, Carol al II-lea a fost un pionier; comuniștii ar trebui să-i mulțumească pentru calea pe care a deschis-o. Tot Carol al II-lea, prefațând trăsături ale regimului comunist, a înființat în România în premieră partidul unic, o organizație de înregimentare a tineretului, precum și sindicatul subordonat politic.
• Fără Armata Roșie și sovietici, comuniștii în România postbelică ar fi fost o forță politică marginală. România, Bulgaria, Albania nu aveau un proletariat dezvoltat care să fi putut constitui baza de simpatizanți ai partidelor socialiste sau comuniste. Mai mult, în România, o bună parte a electoratului potențial de stânga a fost captată de legionari, care aveau forme de organizare similare. De exemplu, comuniștii aveau „celule” de partid, iar legionarii – „cuiburi”. 
• Deși rezultatul real al alegerilor din noiembrie 1946 nu a fost publicat și păstrat, procesele verbale din circumscripțiile electorale fiind distruse, în premieră în această carte încerc să reconstitui pe bază de documente și estimări ce pondere au obținut partidele și alianțele participante la scrutin. Mergând chiar și pe rotunjiri în favoarea comuniștilor, am ajuns la concluzia că alianța lor electorală, Blocul Partidelor Democratice, împreună cu Uniunea Populară Maghiară, au obținut în alegerile din 1946 cel mult 40% din voturi – față de 78% cât a fost anunțat oficial, în vreme ce Partidul Național Țărănesc (PNȚ) a fost votat de peste 50% dintre alegători, adică de majoritatea absolută – față de 13%, cu cât a fost creditat de către autoritățile pro-comuniste care au organizat alegerile. M-am folosit în acest demers și de un document de epocă extraordinar, un raport de lucru postelectoral al comuniștilor, în care se făcea analiza internă a rezultatelor alegerilor din 1946. 
• În 1947, după episodul tentativei eșuate de plecare din ţară a conducerii PNȚ, episod abil speculat de comuniști, Iuliu Maniu a declarat la proces cu curaj că a dorit să transfere afară „inima şi mintea partidului”, în condițiile în care țara încăpuse pe mâinile comuniștilor.
• Regele Mihai este ultimul cap încoronat care a rezistat în Europa de est. El a reușit să îl impresioneze pe Stalin prin actul de la 23 august 1944, și așa se explică și decorarea regelui Mihai cu ordinul sovietic „Pobeda” (Victoria), dar şi cadoul constând în cele două avioane de mici dimensiuni pe care Stalin i l-a făcut, știindu-i pasiunea pentru mașini şi avioane. La o lună însă după decorare, regele Mihai i-a cerut demisia premierului Petru Groza, iar după ce acesta a refuzat, regele a intrat în grevă. Acesta a fost momentul în care regele Mihai a ieșit de la inima lui Stalin. Astfel că, după semnarea Tratatului de Pace din februarie 1947, regele a fost din ce în ce mai izolat, procesul marginalizării sale culminând cu forțarea abdicării, în decembrie 1947. Indicațiile primite de Petru Groza de la Moscova au fost ca regele să fie tratat bine după abdicare, iar pe 3 ianuarie 1948, în ziua plecării regelui de la Sinaia, Gheorghe Gheorghiu-Dej a dat ordin – pe care îl public în carte – ca bagajul personal și cele două mașini încărcate în garnitura de tren constituită la plecarea regelui şi a suitei sale să nu fie controlate de nimeni. 
• Anii 1944 – 1947 reprezintă o perioadă hibridă, de trecere de la anii de război la noua ordine postbelică care se prefigura, o perioadă în care Stalin a căutat să instituie controlul sovietic asupra estului Europei. Pe de altă parte, nici Occidentul nu prea mai avea ce face, Europa Răsăriteană fiind ocupată de Armata Roșie. Aceste două volume reprezintă o încercare de a sumariza experiența mea de treizeci de ani de muncă în arhive, situându-mă pe cât posibil deasupra evenimentelor, chiar dacă am riscat astfel să nu le fiu unora simpatic. Dar mai degrabă prefer această postură, decât să nu respect adevărul istoric. 

Sumarul cărţii „Stalin şi poporul rus… Democraţie şi dictatură în România contemporană” de Gheorghe Onișoru, editura Corint, Bucureşti, 2022

I. Premisele instaurării comunismului

Capitolul I – Drumul de la Marea Unire la totalitarism

Capitolul II – 23 august 1944

Capitolul III – Sub regimul armistițiului

Capitolul IV – 6 martie 1945 

II. Stalinismul în România

Capitolul I – „Greva regală” 

Capitolul II – 19 noiembrie 1946

Capitolul III – 1947: Sfârșit de epocă

Capitolul IV – Modelul stalinist

Despre autor: Gheorghe Onișoru (n. 1963) este licențiat în istorie-filosofie al Universității „Al.I. Cuza” din Iași, promoția 1987, unde și-a susținut și doctoratul în istorie în iulie 1995, sub conducerea științifică a prof. univ. dr. Dumitru Șandru. De la 1 octombrie 1990 a lucrat la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iași al Academiei Române, unde a promovat până la gradul de cercetător principal I. Din 2003 s-a transferat la Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului din București. Începând din 1998 a început să predea în învățământul superior, iar din 1 octombrie 2014 este profesor titular la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, unde este și conducător de doctorate (din 2002). Specialist în istorie contemporană, a publicat mai multe monografii și cursuri universitare, între care amintim Alianțe și confruntări între partidele politice din România, 1944–1947, „Pecetea lui Stalin”. Cazul Vasile Luca și Istoria lumii contemporane. De la revoluția bolșevică până în zilele noastre (1917–2015). Din mai 2020 este membru titular al Secției de Istorie de la Academia Oamenilor de Știință din România. A fost primul președinte al Colegiului Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (2000–2006). (Date preluate de pe site-ul editurii Corint)

Cartea „Stalin şi poporul rus… Democraţie şi disctatură în România contemporană” a fost lansată recent la Bucureşti (vezi foto), în găzduirea Bibliotecii Academiei Române. Cu acest prilej, despre carte şi autor s-au pronunţat mai mulţi invitaţi, din ale căror aprecieri spicuiesc: 

„Echilibrată și obiectivă, o carte care va deranja pe mulți” – Răzvan Theodorescu

„Carte eveniment” – Dan Cătănuș

„Un autor îndrăzneț, care nu se ferește să spună lucrurilor pe nume” – Florian Banu

„Autorul face dovada vocației sale pentru sinteza istorică” – Constantin Buchet 

„O chintesență a unei jumătăți de secol din istoria României” – Vasile Buga

***

Emisiunea „Raftul Atenei” se difuzează pe canalele online asociate revistei de cultură, șah și business „Pallas Athena”. Invitații emisiunii sunt autorii unor cărți de referință recente, din domenii precum istoria modernă, istoria ideilor, politologie, filosofie, dar pot fi și persoanele cheie în îngrijirea și apariția unor astfel de volume, traducători sau comentatori dintre cei mai avizați ai domeniilor respective. 

Ediții anterioare ale emisiunii „Raftul Atenei”:

Ovidiu Raeţchi: România nu a participat la „soluția finală”, dar a avut un „Holocaust propriu”

Andrei Corbea: Paul Celan și „Oroarea care nu se mai termină”

Mariana Ţăranu: La anexarea Basarabiei, sovieticii au fost “foarte bine organizaţi”

Vladimir Solonari: Cum s-a ajuns la masacrarea evreilor în Transnistria: „Fă ce vrei, numai lasă-mă în pace!”

Liliana Corobca, Marius Petcu și Cristian Preda despre volumul Panorama comunismului românesc.

Michael Shafir despre traducerea în românește a cărții sale Romania. Politics, Economics and Society: Political Stagnation and Simulation Change.

Armand Goșu despre apariția în limba română a cărții În echipa lui Stalin. Anii periculoși din politica sovietică de Sheila Fitzpatrick.

Ion Bogdan Lefter Piața românească a cărții în anul pandemic 2020.

Constantin Vică vorbind despre mentorul său, filosoful Radu Solcan, și despre Jurnalul acestuia.

Cristian Preda despre cartea sa de satiră politică românească Tiranul cu nas mare și cu suflet foarte mic.