Unii ar spune că sunt nostalgic; dar îi îndemn să aibă răbdare și să citească până la capăt. În școala de pe vremea comunismului, erau anumite „teze” care se repetau consecvent; mai ales la materii precum istoria, literatura, chiar biologia. Erau teze conforme cu ideologia oficială, așadar de cele mai multe ori îndoielnice. Dar repetarea lor ducea la formarea unui cadru general de înțelegere a lumii, în urma căruia puteai dispune de mai multe repere de orientare. Lumea avea un sens, chiar dacă amendabil.
Azi, impresia mea e că școlii îi lipsește acea cadență a repetării care să insufle un sistem stabil de orientare. Și asta pentru că, odată cu tezele perimate, au fost aruncate și unele teze valabile; iar în loc nu s-a mai pus mai nimic. Școala de fapt nu mai are ce repeta ca să le intre copiilor în cap, să rămână cu ceva concret și folositor pentru viața de după perioada școlară. De aici ignoranța aproape generalizată din societate în privința valorilor capabile să dea o orientare.
Iar una dintre tezele aruncate, îmi pare mie, este cea a încrederii în forța cognitivă a științei, în capacitatea ei de a furniza un model al lumii în care trăim. Pentru că voia să o opună înadins „obscurantismului” religios, comuniștii au marșat pe această teză; și poate că tocmai aproprierea ei de către comuniști a dus la abhorarea de azi. Dar încrederea în știință nu e o descoperire și o teză a școlii comuniste; ea își făcuse loc în școală dinaintea comuniștilor. De aceea, de exemplu, într-un fel erau privite vaccinurile în România secolului XX, și în alt fel sunt privite în general acum, când mulți își permit să le desconsidere.
La fel se petrec lucrurile, percep eu, și în privința istoriei sau a literaturii. Am scăpat de tezele nocive, dar nu avem ce repeta pentru a furniza un canon de orientare. Nu e o întreprindere ușoară, admit; pentru că în domeniul istoric ar fi de asumat unele aspecte inedite și inconfortabile, pe care istoriografia comunistă le-a băgat sub preș și nici cea de azi nu pare să se grăbească să le înfrunte; iar în literatură, se vede că stăm pe un munte de dezinteres public, dacă e să ne luăm după statistici. Dar cred că deja se impune să nu mai pierdem timpul, dacă vrem să începem să terminăm cu bâjbâiala valorilor.
Am scris aceste rânduri cu gândul la Sir Isaac Newton, de la a cărui moarte se împlinesc 294 de ani. Fără el, n-am fi avut unde să ne aninăm speranțele științifice. Dar cine să mai știe cât îi datorăm?
_______________
Portretul lui Isaac Newton (1642-1727), de Godfrey Kneller. Sursa: Wikimedia
