16 octombrie 2020
Stimați cititori,
În urma succesului de care s-a bucurat primul text despre scriitorul Dan Iacob, în publicația noastră online, redacția a decis să revină asupra personalității sale deosebite solicitând un interviu consacrat călătoriilor în afara orizontului românesc.
În imaginea alăturată, domnul Dan Iacob este cu cămașă cu mânecă scurtă, ascultând vorbe de duh la Muntele Athos. Scriitorul a răspuns cu amabilitate invitației noastre. Iată rezultatul:
-Un gând celebru spune că trăiești atâtea vieți câte călătorii ai făcut. Prin locurile în care te-au dus pașii, întâlnești oameni, peisaje, realități, stări sufletești la care este firesc să te gândești din când în când. Practic o parte a sufletului tău a rămas acolo. Peste puțin timp de la plecare, așa se întâmplă, ne întrebăm, duși pe gânduri: Oare ce mai face acum omul acela ? Pe strada pe care m-am plimbat ce o mai fi acum oare? Vă invit la un dialog legat de călătoriile peste hotare. Ce au însemnat ele pentru dumneavoastră?
– Te plângi că nu-ţi folosesc la nimic lungile călătorii pe care le faci în lume? Nu-ţi folosesc, pentru că problemele care-ţi tulbură fiinţa sunt tot timpul cu tine! Când pleci la drum, nu uita: De cele mai multe ori, cerul de deasupra-l schimbi, marea trecând-o, nu sufletul. Aceste două butade mi-au jalonat dorinţa de a călători în locuri consacrate din punct de vedere sacru, spiritual. În creştinism se vorbeşte despre „metanoia“, schimbarea gândirii, iar pelerinul tocmai spre asta năzuieşte. Ştiind toate acestea, am încercat să pornesc la drum spre mănăstirile din România, unde trăiau mari duhovnici, spre Athos sau spre Ierusalim, golindu-mă de eul care ne apasă, încercând să mă las în mâna lui Dumnezeu. Nu ştiu cât am reuşit, dar pot spune că un pelerinaj presupune o dinainte găsire. Se povesteşte că un ucenic s-a dus la duhovnicul său şi i-a mărturisit că strânge bani spre a merge în Ţara Sfântă. Dacă ai găsit Ierusalimul în inima ta, îi spuse bătrânul călugăr, poţi să nu te duci, iar dacă nu l-ai găsit, te duci degeaba. Din păcate, cei mai mulţi pelerini nu se folosesc de pelerinaj tocmai din acest motiv. Ajunşi la locurile sfinte fac poze, vizitează, de dimineaţa până seara mănăstiri şi biserici, locuri consacrate de viaţa Mântuitorului Hristos, dar inima lor nu este mişcată şi se întorc acasă aşa cum au plecat. Aş minţi dacă n-aş recunoaşte că mă număr şi eu printre ei.
– Știu că ați fost în Grecia, la Muntele Athos. Eu sunt extrem de sensibil la spațiul grecesc. Nu pentru că port numele Aristotel, asta e o poveste ce va trebui spusă într-o zi, dar pentru că Muntele Athos este un spațiu special în viziunea creștină. Cu oamenii viețuitori de aici, cu locurile unice, dar mai ales cu trăirile și transformările umane care îi dau o consistență aparte, din punct de vedere spiritual. Cum a fost?
– Pe Athos am fost în două rânduri, dar decât să vă vorbesc despre Athos mi se pare mai nimerit să-l las pe Jean-Yves Leloup (n. 1950), scriitor, filosof, teolog și preot ortodox francez, care dincolo de toate a fost un călător, un maestru al călătoriei interioare să vă vorbească: „Unul dintre cei mai cunoscuți Părinți ai Pustiei din Egiptul sec. al IV-lea, Sf. Serapion Sidonitul a mers odată în pelerinaj la Roma, unde a aflat despre o schimnică, o femeie care stătea într-o cămăruță, fără să iasă vreodată afară. Fiind tot timpul în călătorie, părintele s-a mirat de un asemenea mod de viață și mergând la ea a întrebat-o: <De ce stai aici?>. Ea a răspuns: <Nu stau. Călătoresc!>. Orice creștin își poate însuși aceste cuvinte. A fi creștin înseamnă a fi călător. Starea noastră, spun Sfinții Părinți, este asemenea celei pe care au avut-o israeliții în deșertul Sinai: locuim în corturi, nu în case, pentru că duhovnicește suntem mereu în mișcare. Suntem într-o călătorie prin spațiul interior al inimii, o călătorie ce nu se măsoară cu ceasul sau cu zilele calendarului, pentru că este o călătorie în afara timpului, în veșnicie. Unul din numele cele mai vechi date creștinismului este <Calea>. <În vremea aceea>, se spune în Faptele Apostolilor, <s-a făcut tulburare mare pentru Calea Domnului> (19,23)“. Jean-Yves Leloup a fost un călător pe marea Cale a Domnului, un călător în lumile lăuntrice, un călător pe planeta Pământ. Odată, ajungând în Africa, i s-a furat bagajul; a rămas descumpănit o clipă, dar un bătrân băștinaș l-a liniștit, spunându-i: „Mergi înainte și lasă să treacă, lasă să treacă…“ Asta a făcut, descoperind în vorbele bătrânului esența căutărilor exterioare dar, mai ales, a celor interioare. Mergi, nu te opri din drum orice s-ar întâmpla, mergi mai departe și lasă să treacă, lasă în urmă răutatea fiecărei zile. Românii au cuvântul neatârnare. Să fii, ca neam, dar mai ales ca individ, neatârnat, să nu atârni de nimeni și de nimic, să nu atârni greu. Pe Jean-Yves Leloup, un om cu rădăcinile în tradiția ortodoxă și în scrierile Părinților Bisericii, drumul către sine însuși l-a dus în India, Grecia, Muntele Athos și New-York. Năzuiesc să fiu asemenea lui, mai ales după ce voi ieşi la pensie, când, aşa cum spune un proverb japonez, voi putea deveni „un călător fără bagaje“, un neatârnat.
Fiecare dintre noi, spune el în volumul „Aşază-te şi mergi“, „este un drum prin care Verbul vine pe lume. Ceea ce i se cere drumului este să ne conducă până la capătul său. Fiecare dintre noi este un drum, ceea ce se cere unuia nu se cere și celuilalt. Nu vom cere unui măr să facă smochine, cerem mărului să facă mere, iar smochinului, smochine. Singurul lucru care ni se cere și pe care Viața ni-l cere este de a ne produce propriile fructe, fructele propriei noastre seve, cântecul propriei inimi, mersul propriei noastre vieți. Ne transformăm adesea în arbori artificiali, un pic asemenea pomilor de Crăciun. În acel moment nu coacem fructele propriului arbore, ci alte fructe, care vin din afară. Fără îndoială că sunt strălucitoare, apetisante și frumoase la vedere, însă le lipsește seva și savoarea. Astfel, ne săturăm să fim doar un pom de Crăciun și vrem să fim, în sfârșit, un arbore bine înrădăcinat, pentru a ne purta propriile flori și pentru a coace propriile fructe, îndreptate spre lumină. În acest sens ne este suficient să ne cunoaștem maniera proprie de a încarna viața, dragostea și a deveni, așa cum spunea Elisabeta a Trinității, o formă, o manifestare nouă, de neînlocuit, un <fiu unic>. Depinde de fiecare să devină numele, secretul pe care îl reprezintă, de a revela forma particulară pe care o deprinde Ființa, Viața din el. Fiecare dintre noi este un drum unic, acela care folosește Dragostea pentru a face lumină. (…) Când l-am întrebat pe bătrânul înțelept taoist: <Ce însemnă Tao?>, el a răspuns: <Mergi!> Acest cuvânt apare neîncetat în Evanghelie; ar putea-o chiar rezuma. Iisus se oprește doar pentru a spune: <Mergi!> El spune aceste cuvinte femeii adultere care urmează să fie ucisă cu pietre, paraliticului, celui orb din naștere, lui Lazăr când trebuie să meargă pe pământ, publicanului, fariseului, Mariei Magdalena când, după Înviere, vrea să îl rețină. În Geneză, YHWH îi spune lui Avraam: <Mergi spre tine însuți>. (…) În timp ce primul verset din Fericiri este în mod obișnuit tradus prin <Fericiți cei săraci cu duhul>, André Chouraqui propune: <Mergeți, umili ai suflului!> Eu aș propune: <Mergeți, voi, cei al căror suflu este umilit!> Pentru că suflul nostru (pneuma) poate fi umilit, tăiat, împiedicat de emoții sau de teamă. (…) <Mergeți, voi, cu suflete pure, căci voi îl veți vedea pe Dumnezeu!> Pentru a-l vedea pe celălalt, este nevoie ca ochiul să fie curățat de prejudecăți. Pe bună dreptate, pentru a-l vedea pe Dumnezeu, suntem invitați la un mers lung, acela al retragerii din proiecțiile pe care ni le-am creat. Trebuie să ne detașăm chiar și de cele mai frumoase dintre ele, de acelea pe care le-am putea lua drept experiențe spirituale, sau drept Dumnezeu, în timp ce ele nu au nimic de-a face cu Realitatea pe care o reprezintă El. (…) <Mergeți, atunci când sunteți insultați, persecutați și atunci când vi se spun tot felul de răutăți din cauza mea.> (…) Gnosticismul este o experiență a luminii, aceasta îi spune călugărul Serafim de Sarov filosofului Motovilov când acesta din urmă îl vizitează în sihăstrie. Nu este un discurs asupra luminii, ci o participare la strălucirea ei eternă. Pentru Grigorie Palama și pentru călugării de la Muntele Athos, scopul vieții creștine este însăși această experiență a luminii eterne, lumina care a strălucit din tufișul arzând, la Muntele Taborului și în ziua Învierii. Așadar, la tripla întrebare: <De unde venim, cine suntem și încotro ne îndreptăm?>, putem răspunde fără a ezita: <Din Lumină m-am născut, Lumină sunt și în Lumină mă voi întoarce.> Este însuși adevărul Fiului viu din noi, este Realitatea care rămâne în mijlocul veșmintelor ce fac să se schimbe aparențele. Semnul legăturii noastre cu această Realitate luminoasă <este o mișcare și un repaus>, este unificarea contrariilor, unitatea acțiunii și a contemplării, liniștea din acțiuni și repausul eficace. (…) Atașarea, fie ea de lucruri sau de persoane, de idei sau de reprezentări, reprezintă pentru maestrul Eckhart primul obstacol pe drumul spre libertatea noastră fundamentală; chiar atașamentul de propria noastră sănătate, de realizarea atât de necesară primelor momente ale vieții spirituale poate deveni un obstacol. Viața creștină nu este altceva decât Viața Fiului în noi, Lumina, Viața care luminează orice om care vine pe această lume. Ceea ce s-a pierdut este sensul inițierii sau al experienței traversării nivelurilor de Realitate. Arta hermeneutului constă în posibilitatea de a traversa niveluri de conștiință ajungând să interiorizezi Spiritul cu care Spusele au fost rostite. Este o traversare de la un nivel la altul, fără a nega pe nici unul“.
– Ce alte călătorii peste hotare ați făcut ? Cum a fost acolo ?
-Nu am călătorit mult în viaţa mea de până acum. Am fost, în afară de Athos şi Ţara Sfîntă, o săptămână în Olanda, la întâlnirea anuală a unei grupări creştine, trei zile în Suedia, alte trei în Ucraina şi de vreo două ori, câte patru zile, în Republica Moldova. Iar când eram adolescent, cu părinţii, într-un tur al ţărilor socialiste.
– Ce locuri de pe glob doriți să mai vedeți în mod special?
-Îmi doresc să vizitez locuri consacrate spiritual din Italia, să parcurg măcar o parte din drumul către Santiago de Compostella, să văd piramidele egiptene, dar şi marile capitale europene. Este mult, pentru posibilităţile mele financiare şi pentru cât timp voi mai fi în stare să călătoresc. Pe de altă parte, nu ştiu când se va ostoi pandemia, pentru că un pelerinaj nu se poate face sub ameninţarea interdicţiilor de tot felul.
– În lecturile dumneavoastră vaste, ce călătorii ale scriitorilor v-au impresionat în mod deosebit ?
– M-a impresionat cum a călătorit prin Europa, fugind de creditori de cele mai multe ori, Dostoievski, m-au impresionat călătoriile lui Goethe, ale lui Nietzsche. Paradoxal, se crede că marii scriitori, filosofi şi teologi au avut o viaţă sedentară, dar când le citeşti vieţile, înţelegi că cei mai mulţi dintre ei au călătorit enorm. Nu este cazul lui Kant, desigur, care nu şi-a părăsit localitatea de domiciliu tot timpul vieţii, sau al lui Spinoza.
– Aveţi o întrebare pentru mine ? Am deja răspunsul pregătit. Este interesant de observat că în jurul nostru sunt mai multe răspunsuri decât întrebări.
– Da, fiecare dintre noi este un răspuns la o întrebare care nu s-a pus încă. Întrebarea mea pentru dumneavoastră este dublă: Aveţi structură de călător, sau sunteţi un sedentar? Preferaţi călătoriile prin intermediul cărţilor, celor cu trenul, avionul, maşina?
– Am structură de călător. Plec de dimineața și vin seara târziu acasă. Prefer călătoriile cu trenul, avionul, ori mașina. În tren stau de vorbă cu toată lumea disponibilă. Cu avionul privesc umanitatea de deasupra norilor, iar cu mașina, mai rar peste hotare. Nu îmi place poziția la drum lung. Vă mulțumesc frumos pentru acest dialog. La finalul său, ce vă doriți să viziteze oamenii care vă prețuiesc? Care considerați că sunt spațiile geografice speciale pentru oamenii care citesc acest interviu ?
– Aşa cum am lăsat să se înţeleagă, orice călătorie veritabilă începe cu o dinainte găsire. Vorba lui Pascal: „Nu m-ai căuta, dacă nu m-ai fi găsit“. Iar dacă nu ai găsit înlăuntrul tău Athosul, mănăstirile din Bucovina sau de pe valea Oltului, piramidele, degeaba împrumuţi bani din bancă spre a le vedea, degeaba te duc alţii, ca pe un şcolar neascultător, să ţi le arate. Le vei privi, te vei fotografia în preajma lor, dar nu le vei vedea, pentru că vederea ţine, aşa cum spuneam, de o dinainte găsire.
A consemnat Aristotel Bunescu -UZPR
