Este 1 iunie și nu pot să nu mă gândesc la cât de mult mi-a schimbat viața nașterea băiețelului meu. A împlinit de curând șapte ani, așa că mă simt ca într-un moment de bilanț. Am făcut, oare, tot ce trebuie în cei șapte ani de acasă? Cu siguranță n-am reușit să fac tot ce trebuie, dar am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să-l fac să se simtă iubit și ocrotit în fiecare zi în care am avut privilegiul să îi fiu mamă.
M-am gândit, firește, de multe ori, că între iubire și răsfăț e o linie foarte fină, dar m-am liniștit la gândul că dragostea a fost sădită în noi ca să tindă spre plus infinit. Pentru asta suntem aici, pe pământ. Nu excesul de dragoste arătată copilului îi distorsionează caracterul, ci insuficienta ranforsare cu empatie, recunoștință și etică prin puterea exemplului. „Ajută-l, Doamne, să fie un om bun, cu dragoste de Tine și de oameni.” Așa mă rugam, în ceasurile de nesomn din timpul sarcinii, în care îl simțeam mișcându-se în ființa mea, ca într-un vis feeric.
Recunosc că articolul de astăzi e scris din postura de mamă. Dar nu e doar despre parenting, ci despre comunicare, în general. Principiul pe care vreau să-l ilustrez este unul de dezvoltare personală și poate face minuni în orice sferă de relaționare: familie, prieteni, educație formală, relații de serviciu, leadership și mentorat. Poate mulți dintre voi îl cunosc deja și ne vom aminti împreună imensele lui beneficii.
Întâi te conectezi
La vârsta de doi ani și-un pic a băiețelului meu, am citit într-un articol de parenting un motto de o genială eficiență în comunicare. „First connect, then correct”. Declicul s-a produs întâi lingvistic. Mi-a plăcut structura sintetică și simetrică, iar paronimia verbelor a sunat incitant în mintea mea. Foarte tare!, mi-am zis. Și de la minte la suflet n-a mai fost decât un pas. Exact secundele în care am recitit motto-ul, de dragul formei, și mi-am dat seama cât de tare e și fondul. Tot despre minte și suflet, în esență. Întâietatea acordată sufletului m-a emoționat, iar emoția mi-a deschis toți porii sinapselor.
Întâi te conectezi, apoi corectezi.
Atât de simplu și, totuși, atât de complex. Simțeam eu că e nevoie de căldură și toleranță în relația cu copilul. Că tonul și expresia feței trebuie să rămână blânde și prietenoase chiar și atunci când copilul greșește. De fapt, mai ales când copilul greșește. Pentru că, dincolo de dăscăleală, reacția părintelui e cea care va modela comportamenul copilului pe termen lung. E nota diapazonului. E cea care așterne premisele unei comunicări pașnice, armonioase și pe aceeași lungime de undă. Părintele dă tonul, iar tonul face muzica.
Nu era însă de ajuns, m-a luminat articolul. Nu era de ajuns să-i spun cu blândețe unde greșește. Trebuia să mă conectez cu el în mod autentic. Ori asta însemna, în primul rând, să îl ascult.
Chiar dacă pentru noi, ca adulți, este evident ce s-a întâmplat și care e problema, copilul are nevoie să ne simtă solidari cu el. Nu dezaprobatori și ostili, ca dintr-o tabără adversă. Dincolo de comportamentul lui nejustificat, irațional sau greșit, copilul suferă. Suferința lui e reală, intensă, de multe ori copleșitoare. Exact așa cum ni se întâmplă și nouă, ca adulți, doar că din motive [nu întotdeauna] diferite și cu avantajul unor deprinderi mai mult sau mai puțin eficiente de autoreglare emoțională.
Îmi amintesc că una din cele mai dificile situații de la vremea aia era legată de dorința băiețelului meu de a se juca cu jucăriile altor copii. Firească, de altfel, doar că apăreau și inevitabilele refuzuri din partea micilor proprietari, după cum bine știți și voi. Obiectele preferate pe care voia să le împrumute erau tricicletele alea de plastic, fără pedale. Motociclete, cum li se mai spune, atât de spectaculos și … aventuros. L-am ajutat eu de vreo câteva ori, la început, rugându-i zâmbitoare pe părinți: „Ne puteți împrumuta, vă rog, tricicleta?” Micuțul a preluat rapid formula și lucrurile mergeau de minune. Părinții erau plăcut surprinși de politețea lui și i-o împrumutau fără ezitări.
Așa de mult îi plăcea ritualul ăsta de comunicare încât în vara lui 2017 a fost distracția de bază. Luam la rând parcurile din oraș ca să împrumute și să testeze motociclete. Nu mergea mult cu ele, mai mult le întorcea pe toate fețele și le compara cu mult îndrăgitul lui vehicul, de mare viteză și valoare pentru el. Portocaliu cu negru, ieftin și rezistent. Încă nu e pregătit să se despartă de el și îl ținem parcat pe balcon.
De cele mai multe ori, părinții îi dădeau voie să împrumute motocicleta, fără nicio reținere. Cu simpatie chiar. Însă, uneori, pe bună dreptate, își întrebau copilul dacă e de acord cu împrumutul, iar copilul zicea nu. Sau intervenea nemulțumit după ce părinții îl lăsaseră deja pe băiețelul meu să testeze motocicleta. Ei, aici apărea clasica criză. Agitație, proteste sau chiar plânsete, de ambele părți. Ăsta a fost momentul în care am găsit articolul despre care v-am spus, pentru că simțeam că-mi scapă ceva. Subtil, dar de mare importanță.
Nu era de ajuns să îi explic băiețelului meu cu blândețe că, dacă celălalt copil nu era de acord cu împrumutul, era normal să nu insistăm și să plecăm, cu calm. Trebuia să mă conectez cu el, să încerc să simt ce simte el. Primul pas era să-l întreb de ce e supărat și să-l ascult. Mai mult decât atât, spunea articolul, era nevoie ca tot limbajul meu corporal să îi inspire bunăvoință și înțelegere. Trebuia să îl privesc în ochi, dar nu oricum. Și aici intervine un detaliu de mare impact pozitiv. Trebuia să mă las în jos, cu genunchii îndoiți, ca să fiu la același nivel cu el. La propriu. Am făcut multe genoflexiuni vreo doi ani și mă dureau des articulațiile genunchilor, dar a fost cu folos. Conectarea era reușită și băiețelul meu devenea [în general] cooperant.
Apoi corectezi
În comunicarea empatică, prin corectare nu se înțelege pedeapsă, ci găsirea unei soluții împreună cu copilul. La noi, soluția a venit de la sine. Băiețelul meu a reacționat foarte bine la conectarea pe bază de genoflexiuni din partea mea și a rămas calm, dar tot nu voia să plece de lângă motocicleta rămasă netestată. Simțindu-i tristețea, i-am spus că îl înțeleg, că motocicleta e foarte frumoasă și îmi place și mie mult. „Nu poți să te plimbi cu ea acum, dar poate altădată vei putea.” La „poate altădată” i s-a luminat fața. A repetat și el cuvintele devenite magice și și-a luat la revedere, plin de alinătoare speranță.
Formula magică a funcționat multă vreme și am extins-o și în alte situații delicate, tipice vârstelor fragede. La magazin, atunci când voia neapărat o anumită jucărie. În parcul de distracții, când mai voia o tură și încă una și încă una în mașinuțe, tiribombe și alte asemenea.
Comunicarea empatică este și în folosul adulților
Gândiți-vă în cât de multe situații suntem nemulțumiți sau chiar revoltați de greșeala cuiva, care ne afectează în mod direct. Poate fi vorba de o ceartă în familie sau cu un prieten, de o polemică ieșită de sub control în timpul unei ședințe sau de un client pierdut din cauza greșelilor făcute de un coleg sau un subaltern.
Fără conectare, corectarea începe abrupt, de multe ori cu reproșuri și ostilitate, cu formulări de genul:
- „Cum e posibil așa ceva?”
- „Tu nu-ți dai seama că …”
- „Tu întotdeauna …”
- „Tu niciodată …”
- „Păi se putea să nu …”
- „Cum reușești întotdeauna să …”
- „Era de așteptat …”
- „Eu ți-am spus …”
- „De câte ori ți-am spus să [nu] …”
Se ratează astfel nu numai soluționarea pașnică a conflictului, dar și lămurirea situației în sine. Pentru că nu întotdeauna cel care pare vinovat chiar e vinovat. Iar dacă e, poate nu e atât de vinovat pe cât pare. Sau are circumstanțe atenuante la care ar fi firesc să nu rămânem nepăsători, pe principiul „Ce ție nu-ți place altuia nu-i face.” Despre care le vorbim copiilor noștri, dar pe care uităm uneori să-l aplicăm.
În schimb, dacă ne conectăm și ascultăm cu empatie punctul de vedere al celuilalt, putem afla, de exemplu, că:
- N-a dormit toată noaptea, pentru că a avut copilul febră.
- Are o migrenă severă sau o altă problemă de sănătate despre care nu îndrăznește să ne vorbească.
- Felul dur în care comunicăm cu el îl inhibă și îl face să greșească.
- Noi înșine am omis să-i spunem ceva esențial sau i-am furnizat date greșite și de asta firma a ratat proiectul.
Chiar dacă se dovedește că e vorba de neglijență, lipsă de respect, incompetență sau rea-voință, nu avem nimic de pierdut dacă urmăm pașii comunicării empatice înainte de corectare. Dimpotrivă, avem doar de câștigat, chiar dacă nu în mod direct în situația respectivă. Ne exersăm și consolidăm capacitatea de gestionare pașnică a conflictelor, un mare plus în dezvoltarea personală a fiecăruia dintre noi.
Comunicarea empatică înlătură neînțelegerile
Înainte de final, vreau să vă împărtășesc un exemplu de descifrare a unei neînțelegeri, care n-ar fi fost posibilă fără conectare înainte de corectare.
Este legat tot de băiețelul meu, e recent și un pic amuzant. În urmă cu câteva săptâmâni i-am cerut să facă ceva, nu mai știu ce anume, pentru că eu aveam treabă. Mi-a răspuns prompt:
– Spune cuvântul magic.
Expresia „cuvântul magic” nu a preluat-o de la mine. Chiar dacă folosesc anumite formule verbale, cum a fost cazul lui „poate altădată”, pentru detensionarea unor situații, nu le-am numit ca atare în discuțiile cu el. Cred că a aflat expresia asta din vreun filmuleț sau de la youtuberi de gaming la care e abonat. Acum îmi dau seama că m-a inspirat și pe mine să vorbesc despre cuvinte magice în comunicare.
Revenind la momentul cu conectarea, i-am zis zâmbind:
– Te rog.
Răspunsul a venit sec.
– Nu.
Eram gată să-i spun, cu iritare în glas, că nu-i ok să-mi spună nu, cu atât mai mult cu cât nu-mi făcea o favoare. Era ceva ce era normal să facă el, gen să-și pună singur tableta la încărcat.
M-am gândit, cu optimism, că poate, totuși, e vorba de o neînțelegere și l-am întrebat, cât de relaxată am putut:
– Nu, adică nu vrei sau n-am nimerit cuvântul magic?
Mi-a răspuns că n-am nimerit cuvântul magic, am respirat ușurată și am continuat cu ton drăgălaș:
– Please.
Eram aproape sigură că am ghicit bine, pentru că îi observasem interesul crescut pentru engleză din ultimele luni.
– Mai gândește-te, mami.
M-am mai gândit și mi-am amintit că descoperise de curând prescurtarea lui please din chat-uiala pentru schimburi de pet-uri în Roblox.
– Știu, pls!, am exclamat victorioasă.
– Plîs, vrei să spui, m-a corectat el, cu pronunție neaoșă.
M-a amuzat sonoritatea cuvântului improvizat, am râs, iar el a făcut ce avea de făcut.
Iată cum uneori [sau de multe ori], nici nu e nevoie de corectare, ci doar de descifrarea unei neînțelegeri sau de acceptarea autonomiei și creativității copilului. Iar dacă chiar e necesară corectarea, totul se poate rezolva pașnic cu doar câteva cuvinte magice. Spuse la momentul potrivit și, neapărat, cu blândețe, căldură și dragoste.
De 1 iunie, vă doresc o comunicare armonioasă și … dulce cu cei dragi. Mai ales cu cei mici. Iar dacă nu se poate fără [mici] corectări, fie-vă toate conectările reușite, din prima.
_________________
Foto: unsplash.com
