Rețin alte două idei din cartea de memorii a lui Paul Cornea din care am citat și acum câteva zile. Spune el la un moment dat că așa cum în prima jumătate a anilor ‘40 nu a știut de Holocaust, nici în prima jumătate a deceniului următor nu a știut de munca forțată de la Canal și de arestările politice din România supusă comunizării. Este vestitul argument al ignoranței, care a fost invocat după război de unii germani, dar și de unii apostați ai comunismului precum Paul Cornea. Tot el, în altă parte, vorbește de un alt tip de ignoranță, sau de o altă sursă a ignoranței din vremea aceea, când optase pentru ideile noului regim. Este vorba de ignoranța asumată voluntar, a celui ce e pus în fața evidenței, dar refuză să o accepte și să își schimbe concepția, considerându-i de rea-credință pe cei ce i-au furnizat contraargumentele.
Trebuie să mărturisesc că îmi vine greu să îl contrazic pe memorialist. Și îmi găsesc motivația în zilele noastre. Noi nu (mai) știm cum este să trăiești fără acces la informație. Ne-am obișnuit atât de mult cu el, încât tindem să judecăm prezumând-l garantat și pentru alte perioade. Însă nu acesta a fost cazul în deceniile menționate. Informația era oferită cu țârâita și deseori însoțită aproape indistinct de interpretarea oficială. Dacă la comuniști o vreme ziarele au mai scris de arestarea cutărui lot de „dușmani ai poporului”, la naziști secretul „soluției finale” a fost păstrat ermetic. Atunci oamenii, dacă mai simțeau nevoia, se descurcau cum puteau, singuri sau în grupuri restrânse, pentru a-și procura informațiile; astăzi din contră, dispunem de foarte multă informație pe care – e drept, de multe ori tot singuri – abia reușim să o sortăm. Distanța de la procurare la sortare este însă imensă, și de aceea ezit să nu-l cred pe Paul Cornea. Precizez însă – dacă e cumva nevoie – că aici mă refer strict la extensia maximă a atrocității din cele două sisteme totalitare; căci altfel, pentru un om normal, ocaziile suspiciunii erau numeroase și timpurii. De pildă, în cazul Germaniei naziste, prigoana împotriva evreilor dezlănțuită încă din anul 1 al puterii, 1933, iar în cazul României comuniste, alegerile din 1946, de care Paul Cornea mărturisește în carte că știa că au fost furate, dacă nu din chiar momentul infracțiunii, atunci din 1949, când menționează explicit fraudarea (și încearcă din greu s-o justifice).
Cealaltă comparație cu zilele noastre privește ignoranța voluntară. Paul Cornea o pune într-un context religios, citându-l pe psihologul româno-francez Serge Moscovici. De altfel, în mai multe locuri din carte el vorbește de comunism ca de o religie la care a aderat. Credința în idealurile utopice comuniste îl orbise și el nu mai putea, psihologic vorbind, să ia în considerare opiniile diferite și chiar și faptele concrete. Dar nu la fel se petrece și astăzi, doar că în loc de comunism avem o serie de teorii conspiraționiste privind pandemia, pe care nimic nu le clintește din loc? Chiar și în fața evidenței efectelor benefice ale vaccinării, adepții lor nu își modifică poziția, ci adaugă fel de fel de codicile la teorie, care să o facă să funcționeze în ochii lor în continuare. De fapt, nu cred că este vorba de religie nici într-un caz, nici în celălalt, ci mai degrabă de fanatism. La o persoană de douăzeci și ceva de ani, acesta este încă scuzabil, dar nu și la marea masă a antivacciniștilor.
________________
Foto: Piața Palatului din București în anii ‘50. Sursa: Asociația Culturală Genesis România.
