Menționam zilele trecute la rubrica de față „La sfârșitul zilei” că în domeniul șahului, traducerile românești au rămas în urmă. Pe vremea comunismului, țineam pasul cu ele pentru că ni-l potriveam cu pasul mai mare pe care dansam tangoul cu URSS. Adică, dacă apărea o carte bună de finaluri în limba rusă, trebuia să o traducem, dacă nu de dragul șahului (varianta cel mai des întâlnită), măcar de dragul sau de frica suveranului, care făcea ăstimp mare caz de șah și dădea pe bandă rulantă campioni mondiali după campioni mondiali. După 1989, mecanismul s-a stricat. Nu se mai traduc cărți de șah, dar nu pentru că are cineva ceva cu traducerile, ci pentru că în general literatura de șah s-a stafidit și pentru că în general, literatura tipărită în general s-a stafidit. De la un Kotov, Averbach, Alehin și Lisîțin, traduși acum cincizeci, șaizeci de ani, în șah nu s-a mai tradus mare lucru la noi.
Chestiunea este însă că între timp, cărți de șah foarte bune au continuat să apară. Unele în Occident, pentru că în URSS nu se putea, altele afară, în Vest, pentru că după căderea URSS așa era mai convenabil. Nu voi face o listă exhaustivă, cred că nici nu aș putea. Dar pe sărite, câteva exemple pot da.
Aș menționa mai întâi „Viața și partidele lui Mihail Tal”. Cunoscătorii spun că este cea mai bună carte de șah scrisă vreodată: cu umor, ironie, autoironie, talent literar și, normal, pricepere profesională din belșug, că doar e vorba de un fost campion mondial. Tal a conceput această carte cum făcuse Jean-Jacques Rousseau în secolul 18, când și-a închipuit un dialog în care Jean-Jacques îl lua la întrebări pe Rousseau. Așa și Tal, discută cu el însuși și îl întreabă pe „el însuși” cum e cu cutare episod biografic sau cu cutare partidă.
Ar fi și cartea „Viața, cariera și componistica lui Benko Pal”. Șahistul din Ungaria a avut o viață plină de încercări, incluzând lagărul de muncă și fuga din țară, pe vremea comunismului. A ajuns apoi candidat la titlul mondial, dar și-a cedat cu eleganță locul nimeni altuia decât lui Bobby Fischer.
Apropo de Fischer. De ce nu e tradusă în românește cartea lui „My 60 Memorable Games”? Înțeleg, înainte de 1989 nu s-a putut, dar după?! Sau probabil că șahiștii sunt considerați oameni deștepți, care acum, în libertate, pot citi direct în engleză. Din alt unghi, mai literar, și tot în legătură cu Fischer, mi se pare că lipsește și traducerea unei cărți precum „Bobby Fischer Goes to War”, care e povestea încleștării politice din timpul Războiului Rece prilejuită de meciul de la Reykjavik dintre campionul american și cel sovietic, Boris Spasski. Autorii acestei cărți, David Edmonds și John Eidinow, au format un cuplu de scriitori remarcabil, specializat pe reconstituirea unor celebre dispute care au pornit de la o confruntare intelectuală.
Și adaug la final încă o carte, Andrew Soltis, „Șahul sovietic. 1917 – 1991”. Numai titlul și îi poate face să saliveze nu doar pe șahiști.
_________________
Foto: „Magicianul din Riga”, cum i s-a spus lui Mihail Tal, la masa de joc într-un turneu din Olanda din 1973. Sursa: Chess24/ Bert Verhoeff, Anefo
