Se fac astăzi 85 ani de la moartea lui Garabet Ibrăileanu, care ar trebui recunoscut nu numai prin literatura sau critica sa, ci și prin energica sa publicistică cu care a înzestrat mai ales paginile „Vieții românești”. Spirit solar, capabil de ironii în cascadă, optând pentru calea mai dificilă a cumpănirii între și indiferent de afecte, când mai ușor e, desigur, să te lași purtat de ele și să te revendici de la „naturalețea” lor, Garabet Ibrăileanu a fost un susținător senin și neîndurat al modernizării României, cu toată firma înșelătoare de poporanist cu care s-a afișat. Căci poporanismul la el nu însemna cufundare în neaoșism, ci dimpotrivă, aducerea, promovarea acestuia la responsabilitate. Această poziție intelectuală l-a pus în contrapondere, printre alții, cu Maiorescu, Eminescu, chiar și Caragiale.
Tocmai scriam ieri despre condamnarea României la o urmare asimptotic-eternă a civilizației occidentale în jurul căreia orbităm. Iată mai jos ce scria Garabet Ibrăileanu acum 101 ani, în „Viața românească”, în articolul „Perioade de tranziție” pe tema mereu actualei polemici a „formelor fără fond”; iar cine dorește să aprofundeze subiectul, poate citi o recapitulare a acestuia făcută chiar de Ibrăileanu, într-un alt articol din „Viața românească”, intitulat „Prăbușirea poporanismului”, publicat în ianuarie 1925.
„Și cum veșnic vom fi în urma Occidentului și veșnic va trebui să introducem tot ceea ce va fi produs în Occident, urmează că vom fi etern în perioade de tranziție acută, până atunci când evoluția socială va ajunge la termenul ei, pănă când nu se va mai produce nimica aiurea pe care să avem apoi nevoie să-l transportăm la noi.
Socialiștii marxiști pun acest termen în organizarea comunistă a omenirii, ultima fază, după dânșii, a organismului social.
Dar cu aceasta intrăm oarecum în metafizică…
Pănă la așa ceva – transplantare, tranziție, dezacord între fond și formă, ediții tot mai noi de junimism etc., etc.”
Între timp, prin metafizica profețită de Ibrăileanu am trecut, la pas, vreo patruzeci – cincizeci de ani, dar problematica formelor fără fond a fost în acest răstimp – și e și acum – la fel de vie. Alt semn că „urmărirea” continuă.
