Am auzit zilele acestea până la saturație salutul tradițional creștin „Hristos a înviat!” Oamenii îl repetă mecanic, iar credincioșii ortodocși spun că o vor ține așa până la Înălțare. L-am repetat și eu, în scris, trimițând mesaje, sau când mă întâlneam cu cineva, sau când ciocneam ouă colorate.
Și totuși, dacă mă opresc din caruselul obișnuinței – sau al afirmării goale și îngâmfate a unei identități care vrea să se delimiteze neapărat de altele, la fel de trufașe – propoziția „Hristos a înviat!” este una dintre cele mai absurde pe care omul le poate rosti. Omul spune multe absurdități la viața lui, conștient sau nu, dar parcă nici una nu e mai ciudată ca acesta. De fapt, ea declară că un mort a înviat. Când am mai văzut noi așa ceva? Sau când am cunoscut noi pe cineva care să fi fost martor la așa ceva? Sau când am mai auzit noi de documentarea istoriilor despre oamenii care mor și apoi învie? Și ce e de fapt învierea? Nici măcar nu avem o noțiune clară – științifică sau chiar teologică – în această privință; cum decurge anume un proces de înviere? Și nici nu e de mirare: cât e de neclar procesul de naștere, darminte cel de înviere. „Hristos a înviat!” e la fel de absurd ca și când ai spune că 1+1=3 sau că ai văzut oameni dând din mâini și ridicându-se în aer în pofida gravității și a altor legi ale fizicii.
Suntem gândiți ca niște ființe ale experienței. Tot ce știm, fragmentar și temporar, provine de aici. Ce facem gratuit și misterios este proiectarea în fața experienței a unor explicații globale care să ne mai liniștească mintea. Experiența nu ne e de ajuns, ea nu e globală. Nu știm dacă proiecția noastră e bună, dacă va fi vreodată verificată de singurul nostru instrument, experiența: dar se pare că avem nevoie de această proiecție. Iar proiecția creștină a lui „Hristos a înviat!” este una dintre cele mai îndrăznețe propuse vreodată, pentru că pe fond și în ultimă instanță, ea contrazice sistematic și continuu toată experiența de până acum. Nu pot să nu mă gândesc că până la urmă ascunderea acestei formidabile îndrăzneli sub formalismul unei rostiri mecanice e singura cale de a face această proiecție creștină omenește suportabilă.
Se pune întrebarea de ce totuși această repetiție a ajuns atât de benignă și nu mai ultragiază aproape pe nimeni dintre credincioși. Aș propune explicația unui fel de false adopții comise de experiență, care ajunge în mod fraudulos să înfieze copilul teribil al creștinismului, învierea. Învierea ajunge în mod fals să fie considerată parte a experienței, și astfel ea e tolerată și nu mai incită reacția alergică normală a rațiunii. Învierea ajunge ilegal un fapt, se acreditează printre credincioși și invită la repetiția mecanică a salutului pascal. Dar cu acest prilej, se pierde tensiunea credinței creștine ca arc peste experiență. Credința nu mai are îndrăzneala inițială a proiecției, care menținea diferența netă între experiență și explicație anticipată. E ca muzica pe care o asculți ca să te mai liniștești; dar lipsită de dramatismul tentativei înțelegerii globale în pofida experienței.
_____________
Foto: Biserica mănăstirii Pissiota din județul Prahova. Sursa: Arhiva autorului
