Nomad. Îmi suna tare bine numele ăsta pentru o plajă. Îmi suna a explorare și tihnă, hoinăreală și regăsire, răsfăț netulburat al simțurilor într-o oază cu frumuseți și orizonturi neîngrădite. Abia așteptam să o descopăr, aproape exotic de misterioasă în minimalismul ei cruțat de amenajări. Când am ajuns acolo pentru prima oară, în 2020, mi-a plăcut mult. Nu era plaja virgină pe care mi-o imaginasem, dar fusese atinsă fără brutalitate de mâna omului.
Zona de parcare e mai sus decât plaja, așa că poți să-i îmbrățișezi frumusețea încă din prima privire. Însăși diferența de nivel îi conferă un plus de nemonotonie, un fel de dinamică tinerească, întregită de pâlcurile de vegetație care își îndesesc verdele proaspăt dincolo de fâșia generoasă de nisip.
Să spui că o plajă are un aer tineresc e clar ceva subiectiv. Are legătură cu entuziasmul meu aproape copilăresc de a pleca într-o călătorie nouă, în excursie, cum ziceam când eram copii. Un entuziasm care a supraviețuit trecerii anilor și care primește infuzii strașnice de exuberanță din partea băiețelului meu, neobosit și curios. Însă plaja Nomad chiar avea un aer tineresc, obiectiv vorbind, și o oarecare notă nomadă, stilizată. Vele înalte, corturi indiene, panou de cățărare, perne mari direct pe nisip și, ici și colo, leagăne din sfoară. Era, de fapt, o campanie de mediu a unui hipermarket, în alb și roșu, care, după gustul meu, se potrivea cu spiritul nomad, ca design și mesaj în variantă modernă.
Anul ăsta, încă din prima zi la Năvodari, băiețelul meu și-a dorit să mergem la plaja cu omida. A, nu v-am spus de omidă. A fost genul de episod neplăcut la început, care, trecut prin filtrul spontan al amintirilor, devine emblematic pentru o anumită călătorie sau vacanță. Ați văzut cum creierul nostru alege, așa, de capul lui, o întâmplare anume, despre care simțim nevoia să povestim după luni sau ani de sedimentare și ierarhizare a amintirilor? Cum ne trezim că ni se aprinde în gând, ca un far care luminează peste o mare amorfă? Ei bine, farul amintilor de la Nomad a fost o omidă pentru băiețelul meu. O văzuse chiar lângă cearșaful nostru de plajă și sperietura îl făcuse să vrea să plecăm de acolo. Imediat!
Era, e drept, o omidă foarte mare, cum nu mai văzusem nici eu. N-am găsit pozele de atunci, dar parcă era de culoarea nisipului, cu puncte țepoase de un verde intens, ca niște minicactuși. Mi-e frică de insecte, trebuie să recunosc, și nu mi-a fost ușor să rămân relaxată. Însă relaxarea mea și mutarea imediată din locul cu pricina nu au fost de ajuns și eram gata să plecăm. Asta e, mi-am zis, dar hai să mai facem o baie de la revedere.
Înviorat de lunga joacă în valuri, băiețelului meu i-a revenit curiozitatea și am mers să vedem dacă omida mai era acolo unde o descoperisem. Nu mai era, dar am observat că lăsase pe nisip o urmă lată, distinctă. L-a atras ideea de a urma traseul ușor meandrat și am început căutarea. Am mers și înspre zona de vegetație, fără s-o găsim în smocul de ierburi înalte spre care duceau urmele, și înspre mare, unde dâra se tot pierdea printre amprente de papuci. Am renunțat la reconstituirea traseului omizii și ne-am distrat, în schimb, analizând modelele urmelor lăsate de papucii noștri și ai altora. Și uite așa ne-a prins seara hoinărind pe frumoasa plajă Nomad.
Detaliul cu omida nu e spectaculos, însă mi-a aprins un beculeț [în plus] despre cât de importantă este noutatea în dezvoltarea noastră personală. Veți spune, pe bună dreptate, că nu e nimic nou în a afirma că noul ne dezvoltă. De asta și plecăm de acasă în vacanțe, printre altele. Dar acum nu mă gândesc la noutatea planificată, ci la noutatea imprevizibilă. La cea de tip nomad, în care te lași purtat de drum și mergi, la propriu sau la figurat, undeva unde n-ai mai fost, fără să știi cum va fi. Undeva unde să vezi ce n-ai mai văzut și să simți ce n-ai mai simțit. Nu trebuie neapărat să facem salturi uriașe, să trecem prin portaluri către alte galaxii [ooo! cât de fabulos de nemaivăzut ar fi]. Cred că putem să ne înnoim peisajele interioare intrând, cât de des putem, în modul HD, pentru a putea vedea și absorbi pixelii lumii reale.
Noutatea înseamnă expunerea la stimuli nemaintâlniți [sau neobservați] și declanșează reacții în cascadă în creierul nostru. De ce așa? Ca să putem evolua, ieșind din rutine și din zonele familiare. Care au fost și ele, cândva, noi teritorii de explorat. Dacă este vorba despre o reacție de apărare sau una de recompensare rămâne încă în dezbatere în psihologia cognitivă. Cert este că, odată detectați stimuli noi, se eliberează dopamina, unul din hormonii fericirii. Mă gândesc că poate e vorba despre ambele reacții. Adică suntem programați să detectăm noutatea și să devenim alerți pentru a ne putea apăra în caz de pericol. Iar eliberarea de dopamină e un fel de energizant care diminuează frica și inhibiția aferentă. Starea de bine pe care ne-o dă dopamina e ea însăși o primă recompensă a detectării noutății. Mai mult decât atât, se declanșeză dorința de a prelungi starea de energizare intensă și asta ne face să plecăm în explorare. În loc să fim panicați sau chiar paralizați de pericolul care ne poate pândi, pornim motivați și energizați în căutarea unei potențiale recompense.
La copii este evidentă înflorirea pe care o aduce noutatea. De asta eram atât de fericiți cu atât de puțin când nu eram adulți. Pentru că mare parte din ceea ce ni se întâmpla era în premieră. Eram exploratori, eram inventatori, eram pionieri. Nu în sensul comunist, deși ideea în sine ar fi putut înmuguri frumos dacă ar fi fost ceva benevol și nu o înregimentare propagandistică pe un eșafodaj naționalist șubrezit prin exces de zel. Iar intervalul de vârstă de 7-14 ani era bine ales. Era chiar ideal pentru pionierat în ale cunoașterii, pentru că, da, prin superputerile vârstei, eram cutezători. Aveam dorință de zbor, aripile ne creșteau ca în povești și nu aveam rău de înălțimi.
Revenind la Nomad, anul ăsta plaja mi-a părut lipsită de tonus. Amenajările în alb și roșu nu mai erau, ceea ce, teoretic, ar fi trebuit să fie un avantaj pentru spiritul nomad, oferind mai multă libertate de mișcare într-un spațiu mai aproape de starea lui naturală. La fața locului, însă, simțeai că pășești într-un spațiu standardizat, cu șezlonguri, umbrele și baldachine compactate pe linia plajei, exact acolo unde se concentrează magia. Magia unei contopiri fluide de materii primordiale. Aer, nisip și apă, cu unduiri și nuanțe hipnotizant de frumoase. Pe care să poți să le cuprinzi cu privirea, până la linia orizontului, de oriunde te-ai afla pe o plajă, în dulci hoinăreli după cochilii de melci sau pietre răzlețe cu care să-ți fixezi cearșaful pe care mai mult nu stai.
Nu spun că Nomad nu e o plajă frumoasă. Este. Doar că mi se pare că numele nu i se [mai] potrivește. Sper că există altundeva adevărata Nomad, care să confirme că ideea de plajă fără șezlonguri și baldachine nu e o contradicție în termeni.
Iar dacă nu există, ne rămâne, din fericire, nomadismul gândului. Liber și netarifat, neîngrădit și nestandardizat. Cu stimuli mentali din belșug și porții generoase de dopamină, cam cât cupele cu profiterol de când eram copii. Cu adaos natural de endorfine și serotonină, ca din glazura savuroasă de ciocolată și cireașa aromată de pe tot [care nu știu dacă era în rețeta originală].
__________________
Foto: unsplash.com
