Cultură Raftul Atenei Gerda Taro și moștenirile ei

Gerda Taro și moștenirile ei

-

promovare online

Ca să-și descrie selecta colecție „Musai”, editura Art spune așa: găsiți aici, în această serie, cărțile care trebuie citite pentru că „fac vâlvă”, pentru că toată lumea vorbește de ele, inclusiv colegii ieșiți în pauză, „la o țigară”. Este vorba de „cărțile care-s și bune, și importante, și care devin referințe în discuțiile de zi cu zi”, adaugă prezentarea editurii. Argumentul e sexy, dar nu foarte trainic. Dacă „băieții” ieșiți la o țigară sunt cei de la sala de lectură de la Biblioteca Națională, mai înțeleg. Altfel, e destul de improbabil ca în pauzele de lucru tocmai cărțile să fie subiect de conversație. Alegerile, bârfele de la birou, hai să zicem un film de pe Netflix – se mai califică, dar o carte?! Cine să o comenteze, dacă probabilitatea de a o cumpăra este atât de măruntă, de discretă în România? Sincer, pe vremea când fumam, sau pe vremea în care se mai fuma prin pauze, abia de s-a întâmplat o dată sau de două ori să vorbim de o carte. Și atunci, o făceam pentru că eu o aduceam în discuție, nu pentru că se întâmplase să o fi citit doi dintre noi.

Dacă ar fi după mine, altfel aș construi argumentul colecției „Musai”. Cititul a devenit un act intim. Nu mai e unul social. Cititul e un soi de rugăciune modernă. Un act privat de asanare mintală. O fereastră de meditație solitară într-o lume tot mai interconectată și exhibată. Citești ca să-ți aerisești mintea, să îți afânezi gândurile, să îți pregătești mai bine terenul unde stau schelele pe care te cocoți când lucrezi pe la serviciu sau când interacționezi cu oamenii. Cu niște lecturi, ai o stabilitate mai mare. Nu te mai clatină orice vânt sau orice briză. Cartea e un obiect de folosință personală. Vremea când cartea era subiect de conversație de salon e trecută. Am ajuns în epoca încă nefamiliară, abia începută, în care coeziunea socială se construiește altfel, prin internet și mass media, într-un mod pe care deocamdată nu am reușit să îl deslușim. Din acest motiv eu văd o colecție precum „Musai” mai degrabă ca pe un instrumentar personal de igienă și de întreținere intelectuală, nu unul de relaționare socială. Citești cărțile acestei colecții grădinărite atât de meticulos ca să cuprinzi lumea mai bine; dacă pe parcurs ai parte și de convergența lecturii personale cu cea a colegului, este un bonus, o coincidență binevenită – dar la care nu e „musai” să te aștepți.

În timp, am mai scris despre cărțile colecției „Musai”. Îmi amintesc de „Simpatizantul” și „Refugiații”, ale deja cunoscutului scriitor de origine vietnameză Viet Thanh Nguyen. Sau de „Murind când vine primăvara”, de Ralf Rothmann. Toate folosesc tehnica îmbinării tăieturii literare prin corpul frust al faptului istoric. Istoria se ia ca antibioticul, numai împreună cu un probiotic artistic. Altfel, îți macină stomacul, cu cruzimile ei. Din aceeași gamă e și Fata cu Leica, povestea pe care vreau să o semnalez acum.

Fundalul istoric este expansiunea nazismului în Europa deceniului patru al secolului trecut, expansiune care s-a lovit curând de o altă ideologie în căutare de spațiu, cea comunistă. Terenul de debușeu al celor două „isme” a fost Spania. Acolo totalitarismele s-au testat între ele și au testat și reacțiile democrațiilor occidentale, sau mai exact lipsa de reacție a acestora din urmă. Povestea îi aparține Gerdei Taro, o tânără fotograf din Germania, pe care activitățile antinaziste au dus-o mai întâi în arest, apoi în exil. Din Paris, ea ajunge în Spania, unde documentează, prin fotografiile ei memorabile, acalmiile și atrocitățile războiului civil. Își găsește sfârșitul tragic la doar 26 de ani, dar a lăsat în urmă două moșteniri.

Prima este celebra „valiză mexicană”, plină cu peste 4.000 de negative realizate împreună cu Robert Capa, alias André Friedman în Spania contorsionată de măcelul ideologiilor. Multă vreme, valiza a fost pierdută. Oamenii știau de ele, dar nimeni nu a putut da de urma lor – până în 2007, când „valiza” a fost regăsită și munca celor doi fotografi de război remarcabili a fost adusă acolo trebuia să îi fie locul.

A doua moștenire este tot o „coproducție”, de data aceasta între Gerda Taro, fata nonconformistă cu aparatul de fotografiat Leica, și Helena Janeczek, scriitoarea născută la München într-o familie de polonezi evrei, dar care s-a stabilit în Italia. Fata cu Leica, romanul ei, a primit în 2018 premiul Strega, unul dintre cele mai importante din Italia. După cum scrie La Repubblica: „O poveste despre curaj și determinare, care ne ține cu sufletul la gură și ne lasă cu sentimentul pierderii, de parcă am fi cunoscut-o personal pe Gerda Taro.”

***


promovare online:

1 august 1937. Parisul e plin de steaguri roșii. Este ziua de naștere și, totodată, procesiunea de înmormântare a Gerdei Taro, prima femeie fotograf ucisă pe front. Robert Capa –  cel care o învățase să folosească un aparat Leica și alături de care plecase în Spania să documenteze Războiul civil – este în fruntea procesiunii.

Gerta Pohorylle – sub numele său adevărat – fusese arestată în 1933 pentru activitățile antinaziste și se exilase la Paris, unde întâlnise alți tineri „înstrăinați”, care asemenea ei, luptau pentru a-și găsi locul într-o lume a cărei atitudine ostilă împotriva evreilor era din ce în ce mai pregnantă. Naționalitatea germană a Gerdei, desigur, nu-i spăla păcatul de a avea origini israelite. Tot la Paris l-a întâlnit pe André Friedman, pentru care avea să inventeze pseudonimul Robert Capa. Fotografiile realizate de aceștia în Spania devastate de război constituie materialul celebrei „valize mexicane” – peste 4000 de negative dispărute în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și redescoperite abia în 2007. (din textul de prezentare a romanului de pe coperta IV a ediției apărute în românește la editura Art)

________________

Helena Janeczek, Fata cu Leica, Editura Art, Colecția Musai, București, 2019, 418 pagini. Traducere din limba italiană de Liviu Ornea.

Foto: Gerda Taro pe frontul spaniol, iulie 1937 (cu câteva zile înainte de a-și pierde viața).

Ionut Iamandi
Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități cu o experiență de presă de peste 25 de ani. A fost redactor la secția română a BBC World Service de la București și Londra și redactor-șef la adevarul.ro. Comentator pe teme de actualitate și istorie recentă la săptămânalul cultural Dilema Veche și la revista Historia. Autor al volumelor „Anul electoral 1946. PCR în campanie la radio” – editura Vremea, 2019 și „Săptămâni interioare. Jurnal de coronavirus” – editura Eikon, 2020.

Random posts

Comunicat de presa posteveniment

Motto: “Întreprinderea de afaceri are două - și doar două - funcții de bază: marketing și inovare. Marketingul și...

Lumea prin ochii antivacciniștilor

La ce se reduc, în esență, credința și ideile coronascepticilor, antivacciniștilor și filoconspiraționiștilor de ieri și de azi? Nu...

Farmecul inefabil al amintirilor

Sunt programate consultări cu partidele parlamentare pentru a se forma viitoarea echipă de la Palatul Victoria. În rândurile următoare,...
promovare online

Antreprenor în Alb și Negru

Antreprenor în Alb și Negru / Experience Sharing Meeting joi 3 decembrie 2020, ora 18:00 trecute fix. Dezbatere sesiune ZOOM transmisă...

Din istoria „Revistei Române de Șah”, 1925 – 1940 (II)

„No 1. Maiu. 1925” Primul număr al „Revistei de Șah”, nume sub care a apărut pentru prima oară publicația care...
promovare online

business

promovare online:

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi