Am avut mai multe ocazii de a cunoaște importanța formulei de deschidere. În presă, este bine să începi relatarea cu o propoziție sau o frază scurtă care să stârnească atenția audienței. În lumea literară, mulți scriitori de anvergură își încep romanele cu câteva pasaje captivante, uneori chiar cele care apoi îți rămân în timp mai pregnant în memorie. Știu editori care evaluează un manuscris după frazele de deschidere.
Formula de deschidere are un capăt în lumea subiectivă a celui ce o receptează, iar celălalt capăt în lumea obiectivă a ceea ce urmează a fi relatat. Relatarea însăși intră în legătură cu o lume de care nu știe nimic, dar cu care speră să comunice. De aceea, fraza de deschidere trebuie să fie destul de maleabilă pentru a se potrivi cu diversele stări în care receptorul se poate afla. Iar apoi, cu pași fermi, trebuie să îl conducă pe acesta la ceea ce vrea să îi arate.
Acest rost îl îndeplinește cu multă pricepere frazele de deschidere ale basmelor. Unele s-au standardizat până la a fi repetate în gol; de la sintetica „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti”, patentată de Petre Ispirescu, până la mai bogata, dar la fel de des repetata „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar mai povesti; de când făcea plopșorul pere și răchita micșunele; de când se băteau urșii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau înfrățindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci și nouă de oca de fier și s-arunca în slava cerului de ne aducea povești; de când se scria musca pe părete, mai mincinos cine nu crede.” (din basmul Împăratul cel fără-de-lege, povestit de „un unchiaș din satul Grid”, publicat prima oară de Petre Ispirescu în 1883; formulă preluată identic și în basmul mult mai cunoscut Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, pe care Petre Ispirescu l-a publicat în 1872 cu mențiunea „Povestit de tata, șezător în București, mahalaua Udricani, între 1838 – 1848”). Altă variațiune pe aceeași temă poate fi și „(e)ra odată ca niciodată, că de n-ar fi fost nu s-ar povesti. Pe când lupii cu oile în staul se culca și ciobanii cu împărații și craii la masă verde ospăta. Pe când un soare apunea și altul răsărea”, din Codreana Sânziana, publicat în revista Convorbiri Literare în august 1875. Sau „(a) fost odată ca niciodată, când mânca țiganul mămăliga cu unt de-și lingea degetele pân-apuca creștele.” (Busuioc și Musuioc, povestit de Costache Ionescu din Telega, publicat prima oară în 1893)
Sunt formule ușor ludice, de tatonare, de îndrumare a receptorului către lumea neverosimilă care urmează să se desfășoare. Partea interesantă este însă că receptorul este de fapt deja pregătit pentru experiența extrasenzorială propusă de basm. „Basmul este literatura visului”, cum spunea B. P. Hasdeu, iar visul este un bun comun tuturor. Urmează deci ceva familiar, iar aceste formule de deschidere nu fac decât să anunțe acest lucru. E aici poate explicația pentru care basmele se citesc seara, la răsăritul anunțat al visului. Li se citesc copiilor, pentru care lumea viselor este într-un fel mai la îndemână. Și li se citesc de către bunici, care au mai acut nostalgia legăturii pierdute cu bogățiile lumii viselor.
Răsfoind însă monumentala culegere în două volume „Basme populare românești”, apărută la editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă în 2008, am constatat că unele formule de deschidere din basme țintesc la mai mult. Ele încearcă să descrie sumar lumea poveștilor, lumea din care ceea ce urmează a apărut și urmează să se desfășoare. Iar cu această ocazie, ele propun un nou statut ontologic, rezervat tocmai basmelor.
Iată de pildă formula de deschidere a lui basmului Drăgan Cenușă: „O-s că dacă nu m-aș da a povesti, ca un purice-a plesni, povești astăzi pe la noi pe icea n-ar mai fi; că nu-s de când poveștile, nici de când minciunile, că-s c-o zi două mai încoace, de când se potcovea mâța cu coajă de nucă și mergea la sfânta rugă…” (povestea culeasă în 1955 de la Gheorghe Zlotar din Fundu Moldovei, publicată de Ovidiu Bârlea în 1966). Pe de o parte, este atestată vechimea poveștilor, care o depășește pe cea a oamenilor. Oamenii au ratat cu puțin lumea poveștilor, „c-o zi două mai încoace”; de unde și datoria de a le spune, dacă tot nu au putut fi și trăite, pentru că în caz contrar ele s-ar pierde. De asemenea, e de remarcat și că lumea basmelor este anterioară celei a minciunilor; nu are rost să îți pui deci problema adevărului și a falsității basmelor.
O altă versiune mai puțin abstractă sună astfel: „(c)ică a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti, că nu-s dator a minți, ca și-un purice a plesni, că eu nu-s de când ferestrile, ci eu îs de când poveștile. Când poveștile pe la noi trecea, mama atunci mă făcea și apucai una de chică și-o aruncai într-o vică, și-am apucat una de picior și-o aruncai după cuptor și-o bătui bine, bine, să mă-nvețe și pe mine, după aceea o am lăsat și iată că m-a învățat.” (Din fată, fecior, poveste de pe lângă Delagiu, culeasă de Ion Pop Reteganul și publicată în 1882). Nașterea povestitorului e și din lumea contemporană, că doar e performată de însăși mama lui, pe care unii ascultători au și cunoscut-o, dar în același timp e și din zona fantastică, de „când poveștile pe la noi trecea”. Printr-o astfel de conexiune extraordinară cu fantasticul, povestitorul a avut acces la poveste. O variantă la această introducere găsim la Finul-lui-Dumnezeu, culeasă de Mihai Eminescu și publicată pentru prima oară în 1963: „(p)oveste, poveste, da’ eu nu-s de pe când poveștile, eu sunt de mai încoace, da’ m-am dus într-o zi la soacră-mea ș-am găsit un sac de povești, și venind acasă l-am scăpat jos și s-o despicat sacul, și de-atunci s-o împlut lumea de povești ș-am învățat și eu una și ț-o spun d-tale.”
În Todirică Făt-Frumos, publicat prima oară într-o culegere din 1939, descrierea originii basmelor este mai vagă. „Și-amu, când a fi fost, Dumnezeu sfântul știe. Unde-a fi fost, tot Dumnezeu sfântul știe. Că noi, păcatele noastre, de-am fi fost de pe când erau poveștile, calea-valea… Da’ așa, ne-am trezit cu vreo trei zile mai încoace și știm te miri ce și mai nimica…” Acest „calea-valea” ascunde iarăși nostalgia ratării lumii poveștilor, pe care nu o mai putem evoca decât prin basm. Consecința acestei ratări este însă majoră și se resimte la nivelul cunoașterii. Spre deosebire de consecința păcatului originar creștin, prin care omul capătă „cunoștința binelui și răului”, ratarea lumii poveștilor are ca efect decăderea gnoseologică; acum „știm te miri ce și mai nimica”. Iar sintagma suspendată „păcatele noastre”, în ciuda imponderabilității ei, e o sugestie solidă că am ajuns astfel din cauza păcatelor noastre. Seria acestora însă nu trebuie continuată; există în aceste opening statements evocarea unei necesități firești a păstrării memoriei lumii poveștilor; cine o ignoră, riscă să perpetueze păcatele, după cum avertizează povestitorul basmului Nepotul de la nepot al lui Pepelea, cules în 1939: „(ș)i-odată, undeva, a mai fost una. Eu o știu și v-o spun dumneavoastră, că nu vreau să-mi încarc sufletul de păcate ținând-o numai pentru mine. V-o spun, dragii mei, că povestea-i de spus, cum îi mămăliga de mâncat, leneșul de cetărat și cum îi tot lucrul la treaba lui.” Povestirea basmelor e ca o igienă spirituală pentru noi, cei decăzuți din lumea lor.
Cu toate acestea, arată frazele de deschidere ale basmelor, realitatea lumii poveștilor nu trebuie să fie pusă niciun moment la îndoială. Ea există, dar în altă dimensiune, la care nu mai avem acces decât prin această cenzurată „literatură a viselor”. Formula des uzitată „a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi, nu s-ar povesti”, cu varianta „a fost odată ca niciodată, când n-ar fi, nu s-ar povesti”, spune clar că până și în spatele celor mai neverosimile ființe și întâmplări, din moment ce acestea sunt concepute și povestite, stă o realitate. Nicio idee n-ar putea exista fără un corespondent în percepție sau amintire. Dar din moment ce ne-am pierdut percepția, ne-a rămas doar amintirea, pe care suntem datori s-o menținem.
