Luați cea mai înaltă clădire din București (cred că e Sky Tower de pe bulevardul Barbu Văcărescu); triplați-i dimensiunile; culcați-o; aveți acum o idee de cum arată nava Ever Given care a blocat Suezul timp de șase zile.
Dacă nu s-ar fi pus de-a curmezișul canalului, nu am fi știut de ea. Dar dacă tot s-a pus, acum ne mirăm că nu s-a întâmplat până acum. Lungimea navei e mai mare decât lățimea canalului.
Nu e de mirare nici că a durat șase zile până la îndreptarea navei în lungul canalului. Lumea nu e echipată să-i facă service în ambulatoriu unui astfel de mastodont. Aceste dimensiuni gigantice, ca de îmbucătură mai mare decât esofagul, simbolizează poate lăcomia zilelor noastre: încarcă mult, mult, și mai mult, ca să „optimizăm costurile”!
La eliberarea ei nu a fost numai mâna omului, ci și a stelelor. La propriu. S-au aliniat astrele ca o maree puternică să poată pune și ea un umăr umed. A fost ca în Gulliver, scena în care liliputanii îl leagă și îl trag cu zeci de sfori: au tras de Ever Given o sumedenie de remorchere antrenate ca furnicile să ridice de câteva ori greutatea lor. Sute de nave stăteau în acest timp la coadă, așteptând să li se facă loc prin strâmtoarea dintre cele două continente, african și asiatic. În cele din urmă, cheagul de sânge a fost îndepărtat din artera comercială a lumii.
Dar pe mine mă impresionează „micul” excavator din imagine care scurmă în nămolul în care s-a împotmolit Ever Given. „Mic” e un fel de-a spune; dacă te-ai întâlni cu el față-n față, probabil că nu ai mai fi de aceeași părere. Și totuși, pe lângă Ever Given, pare ca pasărea aceea care parazitează hipopotamul. Și ca și ea, cu micile lui puteri, și-a făcut și el treaba. Astfel de păsări suntem și noi uneori, pe lângă mastodonții neprevăzuți, și uneori și invizibili, care ne blochează din când în când înaintarea. Cum ar fi pandemia aceasta.
