N-ar fi știut să spună exact când a fost deportat. Dar dacă cineva s-ar fi priceput cum să-l ia, și-ar fi adus aminte. Ar fi trebuit să îl întrebe când a jucat ultima oară Gambitul Leton, iar el fi răspuns senin că dimineață, la serviciu, cu Hans, care ieșea din tură. Și-ar fi amintit că la mutarea paisprezece, și-a pus dama pe f7, o decizie mai degrabă dubioasă. Dar Hans n-a mai apucat să îl sancționeze pentru această neglijență pentru că atunci – la mutarea 20, mai precis – au intrat în hală trupele SS și i-au săltat pe toți, pe cei din schimbul precedent și pe cei din schimbul următor. Da, era într-o sâmbătă, de Sabat, familia îl aștepta acasă, abia apoi a aflat că simultan și ai lui fuseseră luați. Sigur că își amintește, era penultima zi de iarnă, 27 februarie, ziua când naziștii programaseră Fabrik Aktion, razia supremă după ultimii evrei din Berlin. Și de atunci în mintea lui se conturase o asociere între Gambitul Leton și pedeapsa pentru îndrăzneală și imprudență.
Pentru că în tren nu jucase nicio partidă, nu își mai amintea nimic de pe drum. Primele amintiri din lagăr erau din vara lui 1943, când Wilhelm îi lăsase piesele de șah. Zăcea în pat secătuit de dizenterie și i-a făcut semn să se apropie înainte de plecarea la muncă. „Eu azi cer la infirmerie”, i-a spus, sau mai degrabă i-a șoptit, cu un glas stins, în care însă se auzeau clar ecourile efortului de a vorbi. Kurt a protestat degeaba, cererea de admitere la infirmerie însemna sigur sentința capitală, mai ales acum, cu câteva zile înainte de Selekcja, cum se numea la Auschwitz trierea periodică a celor apți de efort. Dar Wilhelm nu mai avea destulă putere ca să îl contrazică, i-a explicat totul cu un singur gest: a scos de sub prici, cu mișcări lente, cutia cu piesele de șah. Era un mod cât se poate de limpede de a arăta că știa ce urma, că își făcuse testamentul și că începuse să își împartă „moștenirea”.
Erau niște piese improvizate, cele negre din cartofi, cele albe din pâine. Bine, e impropriu spus albe și negre, pentru un profan nu ar fi fost deloc clar prin ce se deosebea calul alb de cel negru. Dar pentru ceilalți, jucătorii din lagăr, diferența era evidentă: una era înnegrirea cartofului, alta era murdărirea în timp a figurinelor de pâine. Nu erau nici mici să nu le poți lua între degete, cum fuseseră cele din setul precedent, făcut tot de Wilhelm, dar nici prea mari, căci astfel nu ar mai fi încăput în cutie. Aveau cam doi centimetri înălțime, în mărimi disproporționate, așa încât un pion negru de exemplu era mai înalt decât unul dintre cei doi nebuni albi. Dar nu conta, forma era bine făcută, știai din prima ce piesă reprezenta fiecare. Piesele erau mai importante decât tabla. O bucată de carton pe care să desenezi șaizeci și patru de pătrate se mai găsea, dar cartofii și pâinea erau marfă prețioasă, era bine să nu pierzi din ea.
Cu Wilhelm apucase să joace doar două partide, o Siciliană și o Spaniolă. Trecuseră luni de când pe fața deșertică a lui Wilhelm nu mai apăruse ceva care să schimbe monotonia foamei și deznădejdii. Dar văzând jocul lui Kurt, la un moment dat apăru uimirea, ochii îi străluciră din nou și peste chip îi trecu ultimul nor de lumină. Lui Wilhelm nu îi venea să creadă că apăruse cineva mai bun ca el. Se credea în sinea lui campionul lagărului. Kurt însă era mai bun la modul absolut, nici măcar în libertate nu jucase cu cineva la fel de puternic. A pierdut ambele partide într-o stare de grație, mai bucuros cu fiecare mutare care îl apropia de mat.
Dar n-a durat mult, Wilhelm era deja bolnav. Kurt nu mai jucase cu nimeni din lagăr. Își petrecuse vremea până atunci inventariind în gând, de-a lungul și de-a latul nesfârșitelor ore de muncă silnică, toate deschiderile preferate, fiecare cu variantele ei, până la cele mai mici amănunte teoretice cunoscute sau necunoscute, găsite de el pe loc. Era jucător de 1. e4 și aici luase pe rând Spaniola, Siciliana, Franceza și deschiderea lui Caro. Suplimentar, refăcuse și toate ramificațiile Italienei, Gambitului Regelui și Gambitului Evans, deși le juca rar. La negru, la 1. e4, juca Dragonul sicilian, iar la 1. d4, Indiana Regelui. Le trecuse și pe ele în revistă. Dacă și-ar fi putut publica gândurile, poate că ar fi ieșit o carte exemplară de deschideri în șah, o sinteză a tuturor variantelor la modă. Și probabil că nici la Berlin nu i-ar fi reușit o lucrare mai bună, căci în lagăr, ca să scape de prezența sâcâitoare a foamei, se adâncea mai profund ca oricând în calculul mutărilor.
Însă Wilhelm apucase să îi spună de ceilalți șahiști din lagăr. Aceștia, la rândul lor, aflaseră de Kurt de la Wilhelm. Mai din curiozitate, mai din neîncredere – căci Wilhelm l-a descris ca pe un monstru al șahului – fiecare se apropia și îl provoca la o partidă. Kurt scotea cutia de la Wilhelm, ajunsă atât de familiară lui mai ales, dar și altora, și juca cu ei. Avea și pentru aceste partide ușoare un sertăraș în mintea lui de șahist. Adică, dacă voiai să îl reconectezi cumva la realitate, exact ca și cu ziua deportării, trebuia să accesezi sertărașul și să îi spui de partida cutare cu Friedrich stomatologul. Kurt zâmbea și își amintea combinația de final, când l-a făcut mat sufocat, și de faptul că tot atunci nu au mai primit cina, din cauza unei tentative de evadare petrecute dimineață.
În prezent, din tot grupul de câteva duzini de șahiști, rămăseseră doar câțiva în legătură cu Kurt. Jumătate muriseră, fie direct, fie la selecție. Câțiva se săturaseră să fie bătuți de Kurt și jucau între ei, căci mai erau seturi de șah, cel puțin câte unul pe fiecare bloc. Alții voiau doar să chibițeze, le plăcea să se uite la jocul lui Kurt, dar să nu fie ei victima misterioaselor lui mutări care își dezvăluiau sensul abia la sfârșit, când era prea târziu pentru ca regele advers să mai poată fi salvat. Dintre cei nou veniți între timp, prea puțini știau șah. Kurt juca egal cu toți, dar reușea tot mai greu să uite de foame în timpul partidei. În plus, administratorii parcă uitaseră și ei să se mai preocupe de lagăr. Mâncarea era tot mai puțină și tot mai proastă, ceea ce în urmă cu doar câteva săptămâni mulți consideraseră că e imposibil. Se auzeau zvonuri că se apropie rușii și că naziștii vor să acopere urmele crematoriilor din lagăr și apoi să îi mute pe deținuți mai spre vest, probabil la Buchenwald.
Atunci Kurt anunță că din acel moment va juca numai à l’aveugle, șah orb. Cine voia să îl provoace, trebuia să își aducă setul propriu. El va sta cu spatele la tablă și va striga mutările cu glas tare. Azi, atras de ineditul situației, veni chiar un gardian, cu piesele lui de lemn de acasă și cu o tablă adevărată. Kurt jucă normal, fără ură, teamă sau calcul din interes și îl bătu în mai puțin de douăzeci de mutări. Gardianul se tot minuna, își lua mutările înapoi, comenta și se foia, uitând și el de apropierea rușilor. Nu s-a supărat că a fost înfrânt, și-a strâns la final piesele și a plecat gesticulând și exclamând: Fantastisch! Unglaublich!, deși niciun fir din blana groasă a concepțiilor lui de antisemit nu i se clintise în urma întâmplării. După partidă, Kurt a intrat înapoi în baracă și a scos cutia de la Wilhelm. A deschis-o și a ales pionul cel mare, negru. L-a băgat în gură, l-a mestecat ușor, pe îndelete, și l-a înghițit. Nu mai avea gust de cartof, ci chiar de pion. A așezat apoi cutia pe jumătate goală la locul ei, sub pat.
(se dedică victimelor Holocaustului)
