Printre exponatele de detenție de la Memorialul de la Sighet este și un joc de șah. Deținuții îl făceau din ce apucau, din materiale găsite prin închisoarea comunistă. Mie mi-a trebuit ceva imaginație ca să asociez figurinele setului cu piesele de șah cunoscute. Dar jucătorii din detenție, sunt convins, le distingeau fără probleme.
Recent, am dat peste o relatare despre un alt șah de închisoare. Pasajul pe care îl voi reda mai jos este din cartea de memorii a comunistului ilegalist Egon Balas, ajuns în dizgrația partidului în vara anului 1952. A fost închis la „Malmaison”, vestit sediu de anchete din București al poliției politice comuniste. După câteva săptămâni de interogatorii de noapte, dure și extenuante, protagonistul este supus la un alt tratament: izolarea strictă. Ca să nu o ia razna, Egon Balas încearcă să își amintească prelegerile pe care le-a susținut (pe care le-a denumit „cursuri”), concertele la care a mers, cărțile pe care le-a citit, poeziile pe care le-a memorat. La un moment dat, s-a gândit și la „jocul minții”.
„M-am hotărât să încerc să joc șah. Cum era absolut interzis să joci orice fel de joc, trebuia s-o fac neobservat. Am păstrat o bucată de hârtie igienică, am scos un pai din saltea, l-am înmuiat în cafeaua de dimineaţă şi am trasat o tabla de șah, foarte palidă, de cinci centimetri pe cinci, pe hârtia igienică. Stăteam pe scaun cu fața la uşă și deci la vizor, puneam micuța tablă de şah înaintea mea pe masă, iar în fața ei ceașca de tablă. În felul acesta, când temnicerul se uita prin vizor, tot ce putea să vadă era că stau liniştit la masă, cufundat în gândurile mele; vederea tablei de şah îi era complet blocată de ceașca de tablă. Tocmai de aceea suprafaţa de joc trebuia să aibă dimensiuni atât de mici. Piesele de şah – minuscule – le-am confecționat din firimituri de pâine luate din preţioasa mea raţie zilnică; negrele erau colorate cu cafea. Un pion avea cam doi, doi milimetri şi jumătate în înălţime şi tot atât în diametru; celelalte piese aveau acelaşi diametru, dar erau cam o dată şi jumătate mai înalte decât pionii. La şah e nevoie de doi jucători, dar se poate juca şi de unul singur. După ce m-am apucat de şah, am devenit un jucător atât de pasionat încât trebuia să fac un efort de voinţă ca să-mi impun limite şi să nu joc toată ziua, ci să îmi văd în continuare de ‘treabă’, adică să merg şi la ‘cursuri’.
E greu de închipuit cât de mititel era jocul meu de șah. Se făceau frecvent percheziții inopinate şi extrem de amănunţite în celule. În cursul șederii mele la Malmezon, am avut parte de cinci asemenea percheziții și în nici una din ele şahul nu mi-a fost descoperit. Tabla de şah o țineam pur şi simplu în buzunar ca pe bucata regulamentară de hârtie igienică din care era făcută; liniile trasate pe ea erau îndeajuns de palide ca să treacă neobservate dacă nu priveai atent şi nu știai ce cauți. Piesele de şah le țineam într-o batistă împăturită în maniera obişnuită. Odată un ofițer aflat în inspecție a ridicat batista ținând-o de un colţ şi a scuturat-o ca să se asigure că nu era nimic ascuns în ea. Pionii şi celelalte piese erau atât de mici încât au fost luate pur şi simplu drept firimituri. Au căzut pe jos, unde câteva au fost sfărâmate fără intenție sub cizmele ofiţerului. După inspecție, am înlocuit cele câteva piese care fuseseră distruse şi totul a revenit la ‘normal’”. (Egon Balas, Voința de libertate, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001, pagina 305/ foto: imagine a clădirii închisorii Malmaison din București, tvr2.tvr.ro).
