Și la acest campionat european de fotbal favoritele se aleg dintre țările vestice, Franța, Olanda, Italia sau Germania. De zeci de ani e așa, și fenomenul se cere explicat pentru că la mijloc e un sport important, ajuns un fel de turnesol pentru societatea contemporană tocmai prin prisma universalității sale.
Unul dintre motivele invocate des în acest context este că țările vestice sunt bogate și au resursele necesare pentru a întreține școli de fotbal și pentru a atrage jucători valoroși. Sigur, o astfel de explicație nu e de exclus. Dar nu toate țările care nu sunt vestice sunt sărace; sau chiar dacă sunt sărace în raport cu unele țări occidentale, ele alocă resurse consistente pentru fotbal, resurse care, procentual – raportat adică la disponibilul intern pentru sport – pot fi cel puțin comparabile cu cele din vest. De exemplu, se poate spune că în Rusia sau Turcia, fotbalul are un tratament aparte față de alte discipline; că e un sport gustat de popor și iubit de sponsori. Și cu toate acestea, ele nu se numără printre favorite.
Așadar, cred că la nivelul motivării și al susținerii, fotbalul e tratat aproximativ uniform în Europa. E promovat și finanțat masiv aproape peste tot, și are, dintre toate sporturile, cea mai mare faimă socială. Și totuși, ce îl face favorit pe fotbalul occidental în competițiile directe, pe țări, cum e campionatul european? La mijloc, aș spune, este și un factor psihologic.
Mentalul fotbaliștilor occidentali e unul eliberat de un complex specific de inferioritate socială. Fotbaliștii occidentali trăiesc în țări în care domină o mentalitate a competiției. Ei știu că dacă sunt buni, sunt și recunoscuți ca atare. În celelalte societăți, situate mai la estul continentului, situația se schimbă. Societatea e grevată de ierarhii informale, de o ordine a privilegiilor care o transgresează pe cea a meritelor, sau chiar de-a dreptul de autoritarism politic. Este cazul celor două țări menționate mai sus, dar și al altora, cum ar fi România, aflate încă sub influența tipului de organizare comunistă anticoncurențială. Un fotbalist din est dezvoltă inconștient, ca orice locuitor din est, un sentiment de inferioritate ale cărui origini se pot distinge în felul în care e tratat acasă. Degeaba e îndemnat să îl vadă pe colegul din vest ca pe egalul său, că doar „și el are tot un cap, două mâini și două picioare, ca și tine”, după cum i se spune; handicapul nu e fizic, e mintal. Și așa se explică de ce la niște fotbaliști dintr-o țară ca Islanda cu 300.000 de locuitori un astfel de îndemn funcționează, dar nu și la cei din România, Turcia sau Rusia. Poarta, mingea, mușchii, inteligența, dăruirea, talentul, antrenamentul pot fi egale; diferența o face sentimentul adânc de inferioritate pe care fotbaliștii din est îl aduc cu ei de-acasă în teren. Și probabil că la fel stau lucrurile și în alte sporturi, și în alte domenii de activitate care implică întrecerea și concurența.
____________
Foto: facebook.com/EURO2020
