Sunt programate consultări cu partidele parlamentare pentru a se forma viitoarea echipă de la Palatul Victoria. În rândurile următoare, vreau să propun și eu un nume pentru Ministerul Amintirilor.
Este vorba de Vasilica Stamate. Poartă numele de TATA…
Așteptam troleul sa ne ducă acasă…
Soarele torid de iunie, stația fără umbrar si greutatea zilei apăsa pe umerii amândurora…
Tata își ștergea sudoarea la fiecare trei minute, cu un cearceaf de batista pe care o îndesa apoi in buzunarele pantalonilor.
Vis a vis era institutul unde susținusem examenul scris… Făcusem bine, scrisesem tot! Cu ochii minții urmăream și paginile din care trebuia sa scriu.
Și totuși … trebuia să dărâm douăzeci și patru de concurenți și să intru eu, a douăzeci și cincea. Părea ceva de neatins iar la umbra pomilor bătrâni clădirea institutului era tărâmul încercărilor.
Pe lângă noi trecu un grup de fete vesele îmbrăcate in haine militare, cu trese roșii pe umăr.
Tata dând glas unui gând spuse, mai mult pentru el:
– Când o sa te văd și pe tine….
Incertitudini, speranțe, vise, întuneric și lumină se amestecau in sufletul amândurora si ne măcinau clipele.
Peste o săptămână eram cu mama la avizier, încercând să ajung printr-o mare de părinți si copii la liste.
Inima parcă mi se oprise. Nu mai auzeam nimic. Am parcurs lista de sus in jos și nu m-am văzut… Nu m-am descurajat și am luat-o și de jos in sus. Ochii mi s-au oprit , gândurile s-au oprit, creierului nu putea sa citească !
Acolo, la mijloc, era numele meu la care se adăugase inițiala tatălui, un „P” de la Petre care il făcuse de nerecunoscut mai devreme.
Reușisem, reușisem…
A 11- a cu 8,11, din 25 de locuri!
În jur fețe necunoscute, fericite sau fără nici o expresie pe chip, aglomerau calea de ieșire.
Mama stingheră, aștepta …
Probabil ca fața mea încremenită nu ii transmitea bucuria care îmi inunda sufletul. Ne-am îmbrățișat strâns nevenindu-ne niciuneia a crede.
Pluteam, …nici nu mai puteam gândi.
Doream cu ardoare sa ajung acasă, la tata .Voiam să ii spun mai mult decât că am luat examenul, … că putem să îi dărui și eu o clipă de fericire, pentru viața pe care el, el și mama mi-o vegheau.
Drumul până acasă a durat o veșnicie. Șoseaua nu se mai termina. Am stat lipita de bara de lângă șofer, zorindu-l parcă prin prezenta mea. Mi-am închipuit de zeci de ori cum ii voi spune. Ii vedea ochii mici si căprui, blânzi, încadrați de cearcănele vieții și îi simțeam mâna grea si caldă pe creștetul capului meu!
„Mânca-o-ar tata de fată!” așa mi-am închipuit si așa a și fost!
Gata. Textul s-a terminat aici, cu un final fericit pentru tata, pentru mama, pentru autoare, pentru noi toți.
Vă invit și pe dumneavoastră să ne relatați o întâmplare frumoasă din anii precedenți. Textele urmează să fie expediate la adresa de email aristotel.bunescu1@gmail.com. Așteptăm cu mare nerăbdare scrierile dumneavoastră și nu uitați că cele mai bune texte urmează să fie premiate. Semnează al dumneavoastră prieten fidel
Bunescu Aristotel – Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.
Imagine de Ulrike Leone de la Pixabay
