V-ați gândit vreodată cum ar fi să rămâneți blocați în lift cu cele mai simpatice persoane pe care le cunoașteți? Cam vreo oră?
De ce vă pun o astfel de întrebare? Pentru că, spre marea mea bucurie, mi s-a oferit șansa de a scrie despre dezvoltare personală în această înfloritoare revistă de cultură [la care visez din toamna trecută].
Există miriade de abordări și teorii legate de dezvoltarea personală. În toate limbile pământului. Mi-am propus să fac nu un articol informativ, cu surse de documentare, ci un fel de eseu [dialogat] spontan, inspirat de câteva decenii bune de acumulare de cunoștințe și, mai ales, de interacțiunile cu oamenii pe care viața mi i-a scos în cale.
Pentru că vreau să abordez personal și nu didactic dezvoltarea personală, cred că simularea unei situații fără ieșire [temporară] poate fi un prilej interesant de scotocire a sinelui. Sau introspecție, ca să-i spunem pe numele său mai simandicos.
Unde rămăsesem? În lift. Dar nu liftul de la serviciu sau cel de acasă, pentru cei care locuiesc la bloc. Ci un lift imaginat după bunul plac, spațios și confortabil. Nu de sticlă, ca să nu ne distragă niciun factor exterior de la situația de comunicare impusă de împrejurări.
Blocați în lift pentru o oră
Gândiți-vă la trei persoane care vă fac viața mai frumoasă de fiecare dată când le întâlniți. Din afara familiei, pentru a ieși din tiparul cotidian și pentru a vă explora puțin preferințele și reacțiile sociale. Probabil că v-ați și dus cu gândul la cei mai buni trei prieteni [sau prietene, se înțelege de la sine]. Pare să fie combinația câștigătoare. Aveți șansa să petreceți câteva ore cu oamenii pe care îi prețuiți cel mai mult. Oamenii cu care parcă niciodată n-aveți timp să vă întâlniți atât de des pe cât ați dori.
Nu uitați, e vorba de o interacțiune obligatorie de 60 de minute. Eliminați orice urmă de panică din scenariu. Să zicem că ați primit asigurări că situația este sub control, tehnic vorbind, și cam într-o oră veți putea ieși din lift.
Care va fi atmosfera pe măsură ce vă adânciți în socializare? Vor fi tăceri stânjenitoare, sau, dimpotrivă, discuții spumoase, relaxare și zâmbete? După vreo jumătate de oră, veți constata, oare, că unul din prieteni e mai posac decât vi-l aminteați, iar că un altul vorbește nonstop și vă obosește? Sau că aveți o comunicare perfectă, dar diferită, cu fiecare luat în parte, însă ei între ei sunt incompatibili?
Când veți ieși din lift, oare ce veți simți? Părere de rău sau ușurare că vă spuneți la revedere?
Ca să nu mai lungesc partea speculativă, ideea e că dezvoltarea personală presupune nu doar acumulare, ci și interacțiune. Poți să strălucești în materie de cultură generală, specializări și bune intenții. Când ieși din sine, nu știi când rămâi blocat în lift, cu cine și pentru cât timp. Iar liftul blocat e unul dintre cele mai blânde eufemisme pentru situații de criză.
Trebuie să folosești instinctiv ce-ai acumulat ca să-ți reconfigurezi traseul. Pentru că datele se schimbă în permanență.
Ce mă recomandă pentru dezvoltare personală?
Vă gândiți la ce mă gândesc și eu? La „vocea și talentul meu”, vorba domnișoarei afone care voia să devină cântăreață în „B.D. la munte și la mare”?
Dacă da, mă bucur că v-ați relaxat. Dar știți cum se spune, ca să folosesc un clișeu salvator, persoanele de față se exclud.
Pe lângă articolele de pe blogul meu, care au fost pe placul redacției, vocația de filolog „pe viață” îmi e de mare ajutor. Un filolog curios și entuziast, cu un apetit imens pentru speculații, analogii, brainstorming și despicarea firului în [cel puțin] patru prin abordări interdisciplinare.
Interdisciplinaritatea despre care vorbesc – și spre care tindeam avid încă din facultate – este, în fond, o formă de dezvoltare. Prin transcendere, între sfere de cunoaștere și seturi de instrumente cognitive diferite.
Îmi aduc aminte că prima mea opțiune pentru lucrarea de diplomă a fost ceva de genul „Circulația motivelor din ciclul arthurian în Anglia și Franța”. Cu accent nu atât pe partea narativă, cât pe interpretarea diferențelor din perspectivă antropologică. S-ar putea ca la vremea respectivă să nu fi folosit cuvântul „antropologic”, ci doar să fi făcut referire la speculații de tip etimologic și de psihologie colectivă tipică celor două spații culturale – atât de apropiate geografic, însă atât de diferite. Că Lancelot era „le Chevalier de la charrette” [patibulare!] era evident, însă de ce aceeași ispravă cavalerească era înfățișată diferit în cele două culturi?
Aș fi vrut să plec de la referințe semantice cu întoarceri la 180 de grade gen “take a French leave” versus “filler a l’anglaise”. Adică ceea ce pentru noi și francezi înseamnă „a o șterge englezește”, pentru englezi înseamnă [au contraire] „a o șterge franțuzește”. Să fie doar o rivalitate istorică sau mai mult decât atât?
Profesoara mi-a zis că e o idee foarte interesantă, dar greu de pus în practică, iar ea nu mă putea ajuta cu partea de franceză. Așa că am ales, în criză de timp, „Psihologia cuplului la D.H. Lawrence”. Tot la confluență. Cu un capitol original despre cunoașterea senzoriala [ilustrat prin „corola de minuni a lumii” a lui Lucian Blaga) versus cunoașterea rațională – “which murders to dissect” [sintagma îi aparține lui William Wordsworth]. Cu trimiteri la Freud și Jung și tabuurile epocii în relațiile de cuplu.
Mi se pare că, dacă tot acumulând, odată cu vârsta, ajungi să știi mai multe lucruri în mai multe domenii, e un avantaj în dezvoltarea personală să le asamblezi interdisciplinar. Poți să te îndrepți, instinctiv, spre zone de confluență în care te simți confortabil și să începi să creezi arborescențe. Combini informații din, să zicem, literatură, cu principii de management, marketing, parenting, teologie, informatică sau neuropsihologie și simți că începi să vezi în 3D. Ajungi să îți creezi un fel de metodologie proprie în a percepe, evalua și soluționa diverse situații de viață.
Un set de informații bogate dintr-un zonă a cunoașterii rămâne cumva inert dacă nu îl corelezi cu ceva similar sau complementar, ca entitate logică sau raport de cauzalitate dintr-un alt domeniu. Cu cât mai îndepărtat, ca sferă și mijloace de operare, cu atât mai incitant pentru menținerea în formă a intelectului și spiritului.
Până aici am vorbit doar de aplecarea spre psihologie și abordarea situațiilor de viață din perspective multiple. Despre acumulare, cum spuneam mai devreme.
Despre priceperea la interacțiune interumană, voi spune doar, cu multă încredere și recunoștință, că sper că există câțiva oameni care m-ar alege să fiu una din cele trei persoane din liftul blocat [mi-aș tempera debitul verbal, promit!].
Reconfigurări de corolă
Când mă gândesc cu mintea și sufletul de acum la lucrarea mea de diplomă, îmi e clar că cele două tipuri de cunoaștere nu se construiesc în relație tip „versus”. Cunoașterea rațională și cunoașterea senzorială se pot întrepătrunde, se pot completa, pot chiar fuziona.
În fond, și una și cealaltă sunt petale în „corola de minuni a lumii”. Alături de „flori şi ochi şi buze şi morminte.”
Revenind la lift, schimbăm scenariul la 180 de grade [temă pentru acasă, inclusiv pentru mine]. Dacă în loc să fii blocat cu cei mai simpatici cunoscuți posibili, într-o zi oarecare, ești blocat cu cele mai toxice persoane pe care le cunoști? În Sâmbăta Mare? Cum reconfigurezi traseul [interpersonal] ca să nu strivești corola?
__________________
Foto: unsplash.com
