Apropo de discuțiile despre pensiile speciale din România, despre salariile speciale din România, despre regimul special al politicienilor care prin simpla accedere a partidului lor la putere devin „demnitari” cărora li se cuvin de la sine înlesniri și favoruri grase.
Nu știu cum facem, dar în ciuda tuturor revoluțiilor, privilegiile abia îndepărtate se dau de trei ori peste cap precum în basme și reapar în societate. Să o luăm școlărește pe linia marxistă a succesiunii epocilor istorice și să constatăm că după revoluția comunistă care voia nici mai mult nici mai puțin decât să desființeze clasele întreținătoare de privilegiați, ba chiar în timpul ei, privilegiații au apărut dezinvolți, cu șapcă și insignă, și chiar și cu binecuvântarea lui Lenin, care-i numea „revoluționari de profesie”. Într-o lume declarată perfect egală, privilegiații comuniști au reconstituit imediat o clasă aparte, cu acces separat la bunuri și servicii de care spuneau, cu cinism, că „nu le aparțin”, dar pe care le foloseau exclusiv și gratuit. Exasperat de „confiscarea ideii comuniste”, André Gide exclama la vederea noii clase că în URSS „s-a întors capitalismul”.
La rândul ei, revoluția capitalistă s-a luptat cu privilegiile aristocraților, dar și după „victoria” ei, politicienii au devenit protejații speciali ai noii ordini sociale, pentru că acum pe umerii lor s-ar fi așezat responsabilitățile guvernării. Aristocrații au plecat, privilegiile lor au rămas pentru „demnitari”. Și regresiunea poate continua; privilegiile deținătorilor de sclavi nu au dispărut din societatea feudală, căci altfel nu am fi vorbit de șerbii legați de moșia boierului.
Aparent, nu putem trăi în societate fără să generăm o clasă de privilegiați. Chiar și cei ce nu îi aparțin, susțin așa ceva. Căci la ce ar mai aspira ei într-o lume fără privilegii? Nu acesta e sensul tuturor eforturilor de ridicare în ierarhia socială? Ce fel de viață ar fi aceea în care dai din coate și nu ai unde urca? Privilegiul motivează și le umple viața celor mulți, ce altfel nu i-ar putea găsi acesteia nicio noimă. Privilegiul duce însă la revoluție, la revolta față de situația pe care noi o creăm. Dar după victorie, privilegiul se întoarce sub o formă tolerabilă, inițial nerecunoscută ca atare, și ne stimulează pofta de viață. Și astfel ciclul privilegiu – revoluție se reia.