BusinessDezvoltare personalăEducația pulsează intens în inimă

Educația pulsează intens în inimă

-

promovare onlinespot_img

Tu nu vezi că te-ai murdărit? De ce nu ești atentă?

N-auzeam clar mustrările mamei, dar tonul îi era ostil, mișcările amenințătoare ale bățului erau reale, iar copila, de vreo 8-9 ani, era tăcută și nemișcată.

Pentru mine, statul pe bancă în parc, în timp ce copilul se joacă, este un bun prilej de conversație sau observație. Era unul din momentele în care n-aveam cu cine să vorbesc, așa că mă lăsam legănată de larma veselă a glasurilor. Îmi place să observ reacțiile copiilor, să le deduc afinitățile abia înmugurite și să schimbăm câteva vorbe, atunci când îi văd zăbovind voioși cu privirea asupra mea.

Pe doamna cu bățul n-o cunoaștem. Nu era de la noi din cartier. O vedeam din profil, iar pe fetița ei, din spate. Am văzut cum bățul a lovit-o peste picioare și cum copila s-a îndepărtat cu capul plecat. Eram conștientă că nu e treaba mea, că orice părinte are momentele lui de slăbiciune și inadecvare, dar mă copleșea umilința pe care o simțeam în lentoarea mișcărilor și privirea rușinată a fetiței. A trecut foarte aproape de mine și nu știam cum să-mi stăpânesc lacrimile. Îmi venea s-o iau în brațe și să-i spun, zâmbind cu drag, că e un copil bun și cuminte. 

N-am făcut nimic din toate astea, pentru că normele sociale trebuie respectate. În general, spre binele nostru. M-am gândit, totuși, că, dacă loviturile s-ar fi repetat, i-aș fi luat apărarea fetiței. Știu că noi, românii, am păstrat o lejeritate mai mare în privința metodelor de educare a copiilor. Mai știu și că modelul oferit de Suedia riscă să genereze drame familiale, în ciuda bunelor intenții care stau la baza obligației de a raporta către serviciile sociale orice gest și orice suspiciune de abuz parental. 

Copila s-a dus la tobogan, a urcat și a rămas câteva minute așezată pe platformă, cu bărbia sprijinită peste brațele încrucișate deasupra genunchilor strânși la piept. Un gest de evidentă autoapărare, de refugiu. Parcă se îmbrățișa singură, draga de ea! Mama și-a păstrat locul și continua să o șicaneze de la distanță. O vedeam agitând bățul în direcția fetei și auzeam frânturi de monolog, spuse cu aceeași voce aspră și străină. Ceva de genul: Ce, te-ai bosumflat? Mai vrei bățul?

Nuiaua sau dojana, aceasta e [încă] întrebarea

Scena de la locul de joacă mi-a adus aminte de o discuție recentă despre disciplinarea copiilor. Un domn, părinte și el, îmi relatase o discuție de la televizor, în care ideea era că, dacă mergi la școală de drag, n-ai cum să înveți ce și cât trebuie. 

Copiii, spunea el, nu au capacitatea mentală de a vedea și judeca lucrurile corect și atunci e normal ca părinții și toți cei implicați în educația lor să impună reguli și metode de disciplinare. Dacă disciplinarea copilului este eficientă, n-are cum să fie doar plăcută pentru copil. Când copilul se întoarce fericit de la școală și spune că a fost frumos, trebuie să te îngrijorezi, era părerea persoanei respective.

Eu, dimpotrivă, pledam pentru avantajele învățării de și cu plăcere, prin interacțiune și discuție liberă, prin stimularea curiozității, a impulsurilor de explorare, a motivației de autoperfecționare. Măcar în primii zece-unsprezece ani de viață, când efervescența vârstei biologice este un catalizator extraordinar pentru orice formă de învățare, formală sau informală. Toate prefacerile din dezvoltarea creierului și formarea valorilor implică uriașe cantități de energie maleabilă, creativă, intensă, irepetabilă. 

Nu contestam, evident, necesitatea de stabilire de reguli și limite sănătoase, doar că vedeam diferit modul de impunere a acestora. El era de părere că un copil trebuie să știe de frică, iar eu îi argumentam că, dimpotrivă, frica este un inhibitor al dezvoltării cognitive și emoționale a unui copil. 

Ca să nu ne mai învârtim în cercul afirmațiilor subiective, i-am zis, la un moment dat, că există tehnici moderne de imagistică neuronală, care evidențiază reacția la diverse tipuri de interacțiune și stimuli educaționali. Bine, vorbim deja de studii ample de neuropsihologie, care includ și această conectare la aparate speciale. Se poate vedea, astfel, pe un ecran, felul în care sunt activate diferite zone ale creierului. Zona de procesare, de memorare, sau cea emoțională. 

Reacțiile neuronale pot fi corelate cu măsurarea pulsului, să zicem, sau a altor indicatori relevanți pentru reacția organismului la stimuli. În felul ăsta, cercetătorii își pot da seama când un copil este interesat, fericit sau stresat, în funcție de tipul de interacțiune la care este supus. Mai mult decât atât, procesele de învățare sunt mai eficiente în momentele de confort emoțional, după cum dovedesc testele și aparatura de specialitate. 

Poate că știința a progresat, a fost de acord partenerul meu de discuție. Însă, pe termen lung, disciplinarea strictă e cea mai bună, spunea el. Copilul trebuie să știe de frică și, dacă nu poate fi educat cu vorba bună, se poate recurge și la bătaie, în limite rezonabile.

Am încercat o abordare nouă și i-am spus că și creștinește vorbind, strategia optimă este cea non-agresivă. Isus n-a lovit și n-a amenințat pe nimeni, iar rezultatele educației lui asupra discipolilor sunt de necontestat. Au luminat lumea. 

Poate că da, dar în Biblie scrie că cine își iubește copilul, folosește și nuiaua, la nevoie. Replica asta a fost punctul în care m-am retras. Discuția devenise, oricum, prea lungă și ne cam epuizasem argumentele. Plus că nu cunosc Biblia în profunzime și nu voiam să vorbesc aiurea. 

Știam de câteva versete despre disciplinare și nuia [toiag sau vargă, în funcție de traducere], dar toate erau din Vechiul Testament. Ori, prin jertfa și învățămintele lui Isus, au fost rescrise și prescrise multe din vechile concepte. În Noul Testament totul a fost topit și recreat într-un sublim creuzet de înțelepciune izvorâtă din dragoste, așa cum o descrie Apostolul Pavel: 

Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul.

Bătaia și dragostea sunt o contradicție în termeni

Ca să sintetizez în termeni contemporani, sunt pro reguli și limite sănătoase, definite și menținute ferm și consecvent. Dar nu cu bătaie, jigniri sau amenințări. Și asta e valabil pentru orice ființă omenească, nu doar pentru copii.

Numai așa avem șansa să vedem mai puțini copii triști, speriați și umiliți de părinți, ca fetița din parc. Din fericire, am revăzut-o a doua zi, împreună cu mama ei – fără băț și cu voce liniștită. Din nefericire, nu vom ști niciodată dacă bățul și asprimea mamei o vor mai copleși cu suferință și umilință și altădată. Din tot sufletul, mă rog și sper să nu. 

Pentru că bătaia și dragostea sunt o contradicție în termeni. Dincolo de argumente etice și de idealism, copiii bătuți sau amenințați de părinți cu bătaia suferă blocaje emoționale și traume confirmate de psihologie. Fie rămân timorați, cu încrederea de sine zdruncinată și aspirații frânte, fie compensează mergând la extrema tupeului, a lipsei de empatie și a agresivității. Mai grav decât atât, în cazuri extreme, pot ajunge să confunde bătaia cu dragostea și cad pradă impulsurilor sadice sau masochiste.

Învățarea în ritmul inimii

La finalul discuției cu domnul care era adeptul nuielei în educația copiilor, îmi venise în minte un argument poetic în favoarea învățării cu drag și relaxare. A rămas, însă, nerostit, pentru că mi-am dat seama că era inutil să-l aduc în discuție.

E vorba de câteva versuri superbe ale lui Nichita Stănescu, memorate în liceu:

„Îmi învățam cuvintele să iubească, 

le arătam inima 

și nu mă lăsam până când silabele lor 

nu începeau să bată.”

Poate nu întâmplător sufletul meu tânăr, într-o dulce și exaltată căutare a punctului de echilibru din vârful patimilor lumii, a ținut minte doar prima strofă. Punctul de echilibru e în centrul inimii. Într-o suprapunere [care tinde spre plus infinit] de straturi și planuri. În 3D, în milioane, în catralioane de D, care se luptă sau valsează împreună, unduois sau contorsionat, diabolic sau divin, sau, pur și simplu, liniștit și median, până când se sincronizează într-un vârf de ac. 

Vârful patimilor lumii, care converg într-un punct adânc, de (contra)balans și (contra)pondere. 

Acolo se formează pulsul, din infinite impulsuri și pulsiuni. Pulsul inimii, organul cosmic al iubirii.

Am fost gata să termin aici. Cu happy ending, din nou. Dar azi am recunoscut oficial că, uneori, dezvoltarea personală înseamnă doar supraviețuire. Doar târâș cu genunchii juliți prin țărână. Doar frică și jale, urlet de revoltă și epuizare. Și, uneori, doar oprire în ultima secundă pe buza prăpastiei. Nu e, însă, un sfârșit de lume. Sunt doar momente, grele și lungi ca erele, din veșniciile sufletului nostru. Sunt ere care dor, ere care sugrumă, ere care parcă ne sfâșie și ne biciuiesc cu deznădejdi. 

Pentru că, da, inima nu bate doar în ritmul binelui. Bate în ritmul vieții, cu o uriașă amplitudine, dinspre abis spre azur.

„Le arătam arborii

şi pe cele care nu vroiau să foşnească

le spânzuram fără milă, de ramuri.”

 

Așa continuă Nichita în „Ars poetica”. 

 

„Spânzuram fără milă” sună … a întuneric. Nu vom ști niciodată de ce a ales poetul imaginea asta șocantă și orice încercare de psihanaliză rupe vraja foșnetului ei suprarealist. 

 

E atât de bruscă trecerea de la sublimul luminos al învățării cu dragoste din prima strofă la … sufocanta imagine punitivă din cea de-a doua, încât am lăcrimat pentru copilul Nichita. Îmi doresc atât de mult să fi perceput greșit durerea paroxistică, halucinantă, neștiută poate, din vârful patimilor lumii lui!

________________

Foto: unsplash.com

Paula Vasile
Paula Vasile este licențiată [cu brio] în filologie, traducător și interpret [experimentat], creator de conținut [bilingv], blogger [paulavasile.com] și femeie de [micro] afaceri.

Random posts

Din istoria „Revistei Române de Șah”, 1925 – 1940 (XIII). Iași: Un turneu jucat „cu ceasuri de la Berlin”

Numărul 13-14 din 15 iulie 1926, cu 16 pagini, plonjează direct într-o prezentare elogioasă a unui șahist ceh, inclusiv...

Colegi de deces

Mereu mi s-au părut nefirești decesele scriitorilor - și ale unor personalități publice în general - întâmplate în momentele...

Traduceri restante

Pe 7 mai, acum 310 ani, se năștea la Edinburgh „cel mai mare filosof de limbă engleză”, cum i...
promovare onlinespot_img

Șah: David Gavrilescu va juca pentru EUROPA

Șah: David Gavrilescu va juca pentru EUROPA 8 octombrie 2020 Jucătorul de șah David Gavrilescu a fost selecționat în echipa Europei...

În atenția editorilor

Menționam zilele trecute la rubrica de față „La sfârșitul zilei” că în domeniul șahului, traducerile românești au rămas în...
promovare online

business

spot_img
promovare online:spot_img

Emisiunea Raftul Ateneiinterviuri online
Ionuț Iamandi de vorbă cu invitații săi