Ce am observat de ceva vreme: nu mai e nevoie să mergi la o lansare de carte ca să cumperi un exemplar cu autograf. Cartea se vinde direct cu semnătura autorului. Uneori și cu data primirii ei, ca simularea să fie și mai autentică.
Ce să zic? Nu eram înnebunit nici după moda precedentă. Autorul habar nu are cu cine se întâlnește, și nici cititorul habar nu are pe ce carte cere autograful, dintr-un motiv foarte simplu: n-a citit-o. Era un fel de gest de complezență de ambele părți, gest care se „încetățenise” și din cauza târgurilor de carte.
Nu îmi dau seama dacă noua modă o caricaturizează pe cea veche, sau aduce ceva nou, propriu. M-am uitat la o astfel de carte cu autograf congelat și mi s-a părut că e executat cu pixul; măcar are o reminiscență de lucru făcut manual, dar nu m-ar surprinde să apară și cărți cu autograf în facsimil, dacă nu au apărut deja.
Două cazuri de autograf sunt permise: cel în care autorul și cititorul se cunosc și cel în care cititorul vine la lansarea noii cărți a autorului cu o carte anterioară a acestuia, caz în care premisele unei punți sunt create. Doar așa autograful își păstrează autenticitatea.
Impresia mea e că ideile acestea au venit tot via marketing, ca și cele privind fetișizarea cititului, de care am mai scris. Poate că inițial, pentru că era pandemie și nu se mai puteau organiza lansări, cărțile erau împachetate deja semnate, ca o curtoazie pentru cititorul care nu și-a neglijat năravul și a comandat cărți online. Sau poate că obiceiul e pre-pandemic. Nu pot ști. Dar ce pot bănui este că în lupta aceasta cu cititorii, piața, marketingul și vânzările, tot autorii vor face cele mai mari concesii. Se întâmplă cu aceștia ce s-a întâmplat și cu jurnaliștii, care fac și ei concesii departamentului comercial, „că doar de acolo le vin banii, nu?” Cu deosebirea că autorilor, de acolo de multe ori nici aceștia nu le vin.
