De-ar fi să fiu pasăre, cred că aș fi ciocârlie. Sau așa îmi place să cred. Sunt mereu atât de însetată de soare și cântec și bucurie. De zâmbet și pașnic avânt revărsate în juru-mi, cu sau fără legătură cu mine.
Ați mers de curând, vara, peste câmpuri sau printre vii, prin colb de poteci seculare, în după-amiezi dogoritoare? Nu ca pe vremea când mergeam, din când în când, cu bunicii la câmp și puțin ne păsa de liniștea aia aparte, cu triluri și ierburi și lumină mierie. Ci doar așa, la plimbare, ca într-o scurtă evadare înspre locuri în care ne putem auzi în liniște gândurile. Și aripile visurilor și pulsul speranțelor.
Nici eu n-am mai fost de mulți-mulți ani, dar încă aud, ca dintr-o suavă cutiuță muzicală, trilul ciocârliilor. Răspunzându-și una alteia cu armonii în cascade, răcoritoare și energizante în toropeala peisajului campestru.
Când am pomenit de liniște aparte, nu la solitudine m-am gândit. Farmecul unei plimbări peste câmpuri îl văd alături de oameni dragi. Doar că departe de trafic și atracții și distrageri urbane, de regulă mai stridente și mai învălmășitoare.
Simt că pentru copilul meu ar fi benefic să fiu mereu ciocârlie. Să-l ajut să zboare și să cânte și să-i arăt cât de senină e zarea. Dar, uneori, în ceasuri grele, fără de soare, mă simt ca o bufniță. Din fericire, una cumsecade, ca Buhu Pădurii din preafrumoasa carte a lui Alex Donovici. În astfel de momente nu prea pot să scriu. Nu-mi mai curg vorbele în gânduri, lin. Sau poate le stăvilesc eu, cumva, de teamă să nu vă întristez, în loc să vă alin.
În ajun de activități de 1 Decembrie, l-am provocat pe băiețelul meu la un brainstorming despre România. El a ales varianta verbală, cu câteva idei rostite printre picături de joacă, cerându-mi, în schimb, să folosesc eu cele două foi de hârtie și cariocile pe care le pregătisem pentru el.
Am făcut două planșe rapide, mai mult cu litere decât cu desen, pentru că și mie, ca și lui, mi-e mult mai la îndemână și mai drag cuvântul.
Pe una am desenat două linii albastre șerpuite, cu Marea Neagră scrisă vălurit, alături de un contur domol și, mai apoi zimțat, și-un brad mult stilizat, pentru Munții Carpați. Plus un soare zâmbitor, în colțul din dreapta sus, și o Românie scrisă mare și rotunjor, clasic, triclor, care umplea tot cerul.
Așa m-am dus, de fapt, cu gândul la ciocârlie, doar că am devenit prea stângace la desen ca să încerc măcar să o schițez.
Pe cea de-a doua planșă am scris patru nume.
Eminescu, cu litere verzi, în cinstea codrului, drăguțului, și a perenității de care se bucură poetul. Cu o linie dedesubt, tot verde, oblic ascendentă, cu vârf de săgeată îndreptată spre un Luceafăr nevăzut.
Creangă, scris cu litere ondulate, care se voiau ramuri [sau sfori fără motocei la capăt, când m-am uitat mai bine]. Cu mov închis, pentru că n-am avut maro în setul de carioci.
Enescu, scris cu litere roșii, lângă o vioară care semăna mai mult a copac și care l-a derutat pe copil. Așa că am adăugat o cheie Sol și două note muzicale. Toate roșii, pline de simțire și dragoste.
Brâncuși, cu un scris negru înșirat pe verticală, zvelt, de mână, rotund și penetrant, neutru și vibrant. Un simplist dar intens omagiu grafic pentru măiastra sublimare prin care a înălțat etnicul în universal. Iar mini coloana infinită schițată alături m-a dus cu gândul la horă.
Dar nu la horă ca celebrare standard a românismului de Ziua Națională, ci ca o formă subtilă de îmbrățișare. Întoarsă la orizontală și ușor arcuită, coloana se preschimbă într-o horă infinită. Mâini împreunate, oameni care se strâng unul într-altul ca să-și încălzească sufletele.
La mulți ani și multe îmbrățișări! Nu doar de sărbători!
______________
Foto: unsplash.com
