Că volutele politicii americane se resimt în mai toate colțurile lumii este astăzi un truism. Iar pentru a-l justifica, nu e nevoie decât să iei o abordare a administrației de la Casa Albă într-o anumită chestiune; să zicem acordul climatic de la Paris. Și cu „da”-ul lui Biden, și cu „ba”-ul lui Trump, efectele au fost globale.
Dar impactul american nu e doar pe verticală, ci e și în timp. Nu îl resimt doar țările actuale, ci și generațiile viitoare. Am să dau un exemplu pornind de la pretextul că tot într-o zi de 28 aprilie, în 1758, s-a născut cel ce avea să fie cel de-al cincilea președinte al Statelor Unite, James Monroe, autorul doctrinei cu același nume care avea să influențeze decisiv tipologia politicii externe a Statelor Unite.
Pe scurt, și simplificând poate exagerat lucrurile – fapt pentru care îmi cer scuze față de eventualii cititori mai avizați ca mine – doctrina Monroe, lansată în 1823, afirmă dreptul SUA de a proteja libertățile „Lumii Noi” din care și ele făceau parte. Spusă astfel, proclamația sună nobil și dezinteresat, dar practic, ea era îndreptată împotriva unor pretenții pe care francezii sau spaniolii le puteau avea în cele două Americi, de Nord și de Sud. Că era așa, s-a văzut în 1833 când britanicii au ocupat insulele Falkland din „emisfera vestică”, fără ca americanii să protesteze.
Treptat, doctrina s-a rafinat, evoluând în direcția creării unui statut special al americanilor în America Latină. Tot acest subcontinent a ajuns în „sfera lor de influență”. Sună cunoscut? Da, e de fapt aceeași concepție a sferelor de influență care s-a aplicat și în Europa, în discuțiile dintre puterile continentale, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. „Sfera de influență” intrase așa de adânc în vocabularul diplomatic, încât nu a mai sunat ciudat nici în gura naziștilor, nici în cea a sovieticilor. Era un fel de lingua franca în materie de negocieri de politică externă între marile puteri. Vestitul acord de procentaj dintre Churchill și Stalin e, la limită, o caricatură – sintetică și crudă, ca orice caricatură – a doctrinei sferelor de influență. „Lagărul socialist” și „lagărul capitalist” din timpul Războiului Rece reprezintă o altă ipostaziere din aceeași gamă. Totul înrădăcinându-se conceptual, se pare, în doctrina care poartă numele președintelui american născut acum 263 de ani.
Aș adăuga aici o notă de subsol. Și noi, nu doar diplomații, gândim uneori în sfere de influență. Ne surprindem afirmând că după 1989, am ieșit din sfera de influență orientală și am intrat în cea occidentală. Aparent, e o descriere exactă; cu precizarea necesară că schimbarea nu s-a făcut prin extinderea impusă a sferei occidentale, ci prin adeziunea noastră. De fapt, meditând mai adânc, se poate spune că intrarea României în Uniunea Europeană s-a realizat tocmai prin ignorarea paradigmei sferelor de influență, ea reprezentând o opțiune liberă și conștientă. A fost poate una dintre primele tentative de comportament independent față de consecințele unui model de concepție politică care la un moment dat păreau universale.
__________________
Foto: Vânzarea statului Louisiana, de Constantino Brumidi. François, marchiz de Barbé-Marbois (în picioare), ministrul francez de finanțe, îi arată o hartă a Louisianei miniștrilor americani Robert Livingston (dreapta) și James Monroe (centru)/ Encyclopædia Britannica
