Un critic literar spunea recent că proza scurtă românească a pierdut teren după 1990 în fața romanului, a memorialisticii și chiar a poeziei. În acest context, volumul lui Sorin Șerb [Anchetă în brutărie, editura Vremea, București, 2021, 218 pagini, format 13×21] poate fi un semn al unei schimbări de direcție. Sau măcar al unei bifurcații. Cred că ingredientele necesare există: maturitate expresivă, omogenitate stilistică, tensiune existențială. Poate că volumul e singur deocamdată pe acest început de drum; dar tot ar fi fost remarcat, chiar și dacă ar fi avut o companie semnificativă.
Și o imaginație fascinantă, de genul celei care poate să apară fulgurant în piesele de proză scurtă, are o descriere care o poate subsuma. Mă încumet să o sugerez în cazul cărții lui Sorin Șerb. Este vorba de o ars combinatoria pe care autorul arată că o stăpânește cu fermitate. Povestirile lui Sorin Șerb sunt distopii din imediata noastră vecinătate pe lângă care – în lipsa organului de percepție adecvat – trecem de cele mai multe ori fără să ne dăm seama. Însăși moartea poate fi asimilată unei astfel de distopii, dar există și exemple și mai subtile, dacă se poate spune așa, asupra cărora scriitorul ne atenționează discret. De pildă, în „Librării interzise”, timpul incert al acțiunii are irizări din vremea comunismului și a stării de urgență de anul trecut, pe care personajul principal, plutonierul Mujoarcă, le îmbină și le ilustrează desăvârșit. Absorbiți de concretul pandemic, am trecut senini pe lângă această catastrofă, pe care însă autorul a simțit-o distinct și nu a lăsat-o să scape așa ușor neconsemnată precum am făcut noi, profanii. Că vorbim de locuința centrală bântuită, de boala profesorului din „În exil”, de pâinea explozibilă din „Anchetă în brutărie”, de șoseaua națională, magnet al morții în „Clubul patinatorilor”, peste tot întâlnim breșe ale realității prin care suntem invitați să pășim într-un univers strâns paralel cu cel care trece drept cotidian.
Reținem deci ingredientul distopic ca pe un fel de gramatică a scriiturii lui Sorin Șerb. El introduce apoi în ars combinatoria sa temele recurente. O dominantă majoră este bătrânețea; o bătrânețe descrisă atent, însă preponderent din exterior. Povestirile sunt la persoana a treia și nu permit mai mult în acest sens. Empatia autorului e amplă, dar nu depășește stadiul aspirațional („Cina”, „Trei ore”, „În exil”, „Lazăr”), spre deosebire de empatia consumată deplin din descrierile trăirilor de copil. Mai este apoi tema bolii, în sine o stare euristică pentru distopii mundane, dacă mi se permite oximoronul („În exil”, „Convalescență”). Muzica („O melodie pierdută”, „Undeva, pe-aproape”, „Incident la concert”) și cartea (biblioteca, tainiță bănuită a testamentului în „Socoteala”; donație stânjenitoare în „Dragoste de câine”; stivele de cărți și partituri din casa muzicianului din „O melodie pierdută”; Andru, scriitor-romancier din „Unu-doi”; Strada Cărților din „Anchetă în brutărie”; broșurile din „Librării interzise”) sunt și ele prezente în permutările ideatice ale schițelor lui Sorin Șerb. La alt nivel, mai îndepărtat, dar în același timp mai arhetipal (dacă pot fi îngăduite aici grade de comparație), un personaj ubicuu este câinele, care populează, păzește și patronează din umbră aproape toate povestirile; dar nu orice fel de câine, ci un câine justițiar, care sancționează uneori derapajele oamenilor după o logică inscrutabilă, și al cărui semn distinctiv e masivitatea: câinele de taiga din „Cina”; Solomon, câinele mare și negru, spaima cartierului din „Librării interzise”; câinele care-l mușcase pe Vicențiu în „Fizioterapie”; alsacianul din „Undeva, pe-aproape”; maidanezul din „Orbo”; Aiax din „Lazăr”, câinele chelbos și bolnav din „Incident la concert”, câinele-corcitură între vițel și rinocer din „Dragoste de câine” sau cel din deja pomenita „În exil”. Ar mai fi și alte teme, pe care însă le-aș vedea mai degrabă meteorice. Una dintre ele este singurătatea, dar nu în sine, ci de traseu. Când personajele lui Sorin Șerb cad la pat sau trag să moară, atrag în jurul lor alte personaje. Când încă se mișcă și caută, ele sunt singure; singurătatea de parcurs, dinamică este mai exact un laitmotiv de acest fel.
Cel de-al treilea insert al povestirilor lui Sorin Șerb – pe care l-aș fi putut pune cu ușurință primul – este elementul lingvistic și literar; se vede că autorul vine în proza scurtă cu o experiență lirică matură, de esență tare. Metaforele lui sunt naturale, hiperbolele prietenoase, adjectivele firești, vocabularul bogat și nuanțat. Voi da doar câteva exemple, toate culese din aceeași povestire, ca să vă faceți o idee și asupra densității expresivității și mijloacelor literare ale autorului. Povestirea este „Unu-doi” și pare a ajunge în curgerea ei la o descriere impresionistă a Cișmigiului.
„Se opri pe podul care despărțea malurile lacului privind frunzele cenușii plutind în derivă. Apa, uleioasă în semiîntunericul amiezii, se scurgea printr-un canal. (…) Copacii torsionați cu cleștii unui cataclism se zbăteau muți pe malul celălalt, unde o pată portocalie se clătina monoton într-un leagăn. Peste parc, umbrele tăiate de smogul luminos al orașului. Parcul de copii. Leagănele păreau orfane, așa părăsite și legănându-se-n gol. O mamă se zorea către casă mânându-și copilul din urmă. Câteva vrăbii, mai mult zgomotoase decât vizibile, săreau sfârâind ca niște broaște cu arc”. (pagina 60)
Personaje care par decupate din „Craii de Curtea-Veche” se gudură la un moment dat pe lângă personajul-scriitor: „ – Vă salutăm, domnu’ scriitor, respecte, ola!… Se temeau evident că-i va îngropa în romanul său sub forma unor personaje născute moarte și făceau zgomote să nu pună capacul peste ei, să știe că sunt vii.” (pagina 63) Scriitorul își continuă drumul, iar la un moment dat părăsește un alt local. „După ce a ieșit din berărie însă părea că alunecase în alt sertar al zilei.” (pagina 65) Și finalul povestirii: „Zâmbi și plecă încet, apăsat pe umeri de ploaie, către.” (pagina 66).
Pe alocuri, povestirile lui Sorin Șerb lasă impresia de autobiografic. Nu am argumente casante în acest sens, ci doar o inferență moale, care frizează intuiția: toate personajele sale (sau aproape toate, ca să nu absolutizez așa de ritos) sunt masculine; pentru mine, aceasta înseamnă că inspirația autorului s-a circumscris unei anume zone a căutărilor, altfel ar fi apărut și (mai multe) personaje feminine; iar acea zonă nu poate fi alta decât una a experiențelor preponderent personale. Dar acesta este, cum spuneam, o deducție căreia, ca oricărui raționament, mai degrabă poate să îi scape ceva decât să cuprindă tot ce e relevant în chestiune.
Sunt în cartea intitulată după una dintre povestiri – „Anchetă în brutărie” – și imperfecțiuni pe care textele tipărite de asemenea dimensiuni în general nu le pot evita, cum ar fi mici scăpări de corectură (am găsit doar trei, ceea ce nu știu dacă nu e de fapt de laudă) sau cum este trimiterea la o menționare inexistentă a unei întârzieri a agentului imobiliar din „O locuință centrală”. Dar pur și simplu acestea nu se mai văd în ansamblul armonios al celor nouăsprezece povestiri ale cărții, ansamblu în care, pe final, îmi voi permite totuși a distinge un top personal al preferințelor. Așadar pe locul patru ar fi povestirea „Incident la concert”, care prin structura sa de prezentare a declarațiilor martorilor la incident face o voalată trimitere la experiența de jurnalist a autorului, dar în fapt reprezintă un exemplu pe care nu l-am mai întâlnit în literatura română, dar și universală, de traducere a emoției de la ureche la limbă, din muzică în cuvinte, de la concert la text; pe locul trei ar fi piesa „Unu-doi”, din care am extras ilustrațiile de virtuozitate literară de mai sus; pe doi este „Trei ore”, povestirea bătrânului care-și trăiește ultimele momente din viață, unde autorul demonstrează convingător și că stăpânește o tehnică superioară a dialogului; iar pe primul loc aș pune „O melodie pierdută”, în care bijuteria de idee în rol de intrigă nu-i putea veni, mă gândesc, decât unui meloman precum Sorin Șerb.
Aș mai adăuga doar că multă lume se pricepe – iar mulți apoi chiar o și practică – la a-și lăsa imaginația în voie și la a o privi apoi părintește de pe margine cum ea zburdă; și se știe cât de subiectivi pot fi părinții față de comportamentul odraslelor. Numai că și aici există diferențe obiective: cum se comportă de fapt imaginațiile noastre odată eliberate? Unele infantil și exagerat; altele scorțos și stângaci; câteva corect, dar parcă plictisitor. Iată însă că în cazul de față, imaginația lui Sorin Șerb știe să se poarte egal și elegant de la început până la sfârșit. Inteligentă, echilibrată, reținută în exuberanța ei, nerepetitivă, inteligibilă, activă, meditativă, profundă, curtenitoare; într-un cuvânt, fascinantă.
________________
Foto: Arhiva autorului.
