A stârnit vâlvă cearta recentă dintre Mircea Dinescu, pe de o parte, și Gabriel Liiceanu, pe de altă parte, legată de o afirmație a primului făcută în ianuarie 1990. Nu mai reiau intriga în detaliu; e suficient să spun că atât Mircea Dinescu, cât și Gabriel Liiceanu au făcut uz de cele mai fine întorsături ale limbajului pentru a-și încondeia preopinenții; că sfada lor violentă a acroșat-o și pe Ana Blandiana, care în fundal a fost cea care a furnizat motivul inițial de harță; și că Mircea Dinescu nu e la prima încăierare verbală recentă, precedenta, care nu are o vechime mai mare de o săptămână sau două, fiind desfășurată în compania lui Stelian Tănase.
Ce am remarcat însă au fost reacțiile la aceste dispute cu scântei „de mucigai”. În special două dintre ele. Prima a fost de satisfacție; iată cum se bălăcăresc și intelectualii, au exclamat cei mai vechi probabil în branșa certăreților, bucuroși de proaspăta companie. A doua reacție a fost una de snobi; iată cum niște așa-ziși intelectuali sunt în stare să se certe ca la ușa cortului, și-au zis unii, cărora strugurii ideilor probabil că li se par acri.
Pe prima reacție iarăși nu insist; nu prea mă pasionează mecanismul bucuriei țațelor. A doua însă merită un paragraf în plus. Nu știu de unde vine ideea că și când se ceartă, intelectualii trebuie să își respecte statutul și să se certe în idei. Adică reproșul adus certăreților recenți este că nu se răfuiesc în silogisme și teorii, ci se lovesc în schimb fără jenă la caracter, la persoană, la istoric sau la politic. Că se leagă de nasul borcănat al unuia, la schimb cu ceea ce celălalt a zis de ochelarii primului în loc să îi desființeze, fie și cu țâfnă, logica alcătuirii celei mai recente cărți.
Cearta de la noi s-a suprapus lecturii pe care tocmai o fac dintr-o carte despre o mare… ceartă, petrecută în secolul XVIII între David Hume și Jean Jacques Rousseau. Credeți că în cearta dintre acești doi gânditori a fost vreodată vorba de idei? Credeți că s-au certat pentru că nu s-au înțeles asupra noțiunii de suflet sau de Dumnezeu? Ei, aș! S-au făcut zdrențe în cel mai neaoș, mundan mod posibil; și asta după ce își declaraseră respect și prețuire nemărginite și eterne și după ce se afișaseră drept cei mai buni prieteni din lume.
Ce nu se înțelege dintr-o ceartă de filosofi este că nu ideile îi despart și că nu ideile îi apropie. Fiecare trăiește în lumea lui de idei care își este suficientă și care e acceptată sau respinsă, în niciun caz negociată. Nu ai ce să te cerți pe ele. Hume și Rousseau s-au putut certa tocmai pentru că ideile unuia îi erau indiferente celuilalt. Ceea ce vreau să spun este așadar că de fapt, spre dezamăgirea snobilor, pe idei nu te porți certa.
Așa că din cearta Dinescu – Liiceanu nu ne putem alege eventual decât cu câteva crâmpeie dintr-o estetică a urâtului, nicidecum dintr-o filosofie.
_____________
Foto: Colaj cu Mircea Dinescu (stânga) și Gabriel Liiceanu. Sursa: facebook.com/mirceadinescuofficial și wikipedia/ hotnews.ro
