Din valoroasa colecție de reviste îngrijită de domnul Marian Stere pe site-ul său, stere.ro, lipsesc câteva ediții ale „Revistei de Șah”. Am încercat să le recuperăm pe alte filiere, dar din păcate nu am avut succes. Astfel că în parcurgerea începută, rămânem îndatorați aceleiași colecții; dacă din aceasta lipsesc câteva numere, ele vor lipsi și din cronica noastră. Prin urmare, în articolul de față vom recenza edițiile 12/ 1929 și 1/ 1930, aflate în colecția Stere, urmând ca peste o săptămână să reîncepem să parcurgem cursiv revistele, punctul de start fiind numărul 1-2/ 1931. Aceasta înseamnă că vom sări peste toate cele douăsprezece numere ale anului 1928, peste zece numere ale anului 1929 (care are unsprezece ediții, una dublă, 10-11, și una aflată în colecția Stere, și anume cel din decembrie 1929) și peste nouă ediții din 1930 (an cu zece ediții, una în colecție – ianuarie 1930 – iar alte două duble, 5-6 și 9-10, potrivit sursei menționate).
Numărul 12/ 1929 începe cu un editorial intitulat „Alehin și-a reînoit (sic) titlul de campion al lumii”. Articolul nu este semnat, însă menționează la sfârșit că e preluat după „L’Italia Scacchistica”. Autorul explică strategia adoptată de Alehin în meciul câștigat categoric în fața lui Bogoliubov (+11 -5 =9): „atacul cu orice preț”. Alehin și-a dat seama că „drumul cel mai sigur pentru a ajunge la victorie era, paradoxal, acela de a risca”, el observând cu „fina sa intuiție psihologică” că adversarul „are ceva slăbiciuni în apărare”.
Revista publică apoi adaptarea unui articol al lui S. Tartakower din „Kagans Neueste Schachnachrichten”. Intitulat „Șahul în Franța”, articolul arată că șahul cunoaște o înflorire considerabilă în capitala Franței, dovadă fiind recentul campionat al orașului la acre au participat „doar 15 francezi”, ceea ce a însemnat o treime din participanți. Restul sunt „maeștri străini”, din care „mai cu seamă răsăritul Europei este reprezentat printr-un număr respectabil de tinere talente”. Dintre ei, articolul îi menționează pe „românul Baratz, polonezul Zuckermann, jugoslavul Dresga, ungurul Gorog”, care au ocupat locuri fruntașe în campionat. Mai exact, locul I a fost luat, „ca și anul trecut, de românul Abraham Baratz, care, deși e foarte tânăr și cu toate ocupațiile ce-i consumă aproape tot timpul (e sculptor) a înregistrat totuși un mare șir de succese însemnate.” Revista ilustrează afirmația pe care o face despre stilul de joc al lui Baratz („combinatoriu și plin de finețe”) cu analiza finalului partidei Dresga – Baratz, în care turnul negru s-a impus în fața perechii de nebuni a albului.
Revista continuă cu publicarea partidelor comentate ale meciului Alehin – Bogoliubov, și a anume a ultimelor opt partide din cele 25 disputate. Secțiunea de studii și probleme are cinci pagini (din cele 16 ale numărului, la care se adaugă cele patru coperte). Din rubrica „Cronica șahistă” ne atrage atenția știrea privind turneul studențesc disputat în căminul „Sărărie”. Clasamentul a fost următorul: locul I-II Th. Băcăianu și L. Diakovski (6 puncte), locul III E. Cernienko (5 puncte), locul IV Vâșinski (4 puncte), locul V Gh. Hatneanu (3 puncte), locul VI Th. Ieșanu (2 puncte), locul VII-VIII S. Cojocariu și Gh. Șerbănescu (un punct fiecare). După turneu, s-a organizat un alt concurs, un meci între căminele „Central” și „Sărărie”, câștigat de primul cu 8 – 6. „Din echipa centraliștilor s-au remarcat d-nii F. Bușilă, P. Burghelea și V. Halalai”, scrie revista.
Odată cu numărul 1/ 1930, revista își schimbă numele; ea devine „Revista Română de șah”, așa cum se va consacra în deceniile următoare.
„Către abonați. Revista noastră schimbându-și titlul în <Revista Română de Șah>, vă rugăm ca de astăzi înainte să ne expediați corespondența și abonamentele pe adresa următoare scrisă exact: Aurel Lernovici, redactor la <Revista Română de Șah> str. Zugravilor nr. 19, Iași”, se arată într-un anunț publicat pe coperta II.
Redacția semnează un editorial intitulat „Al șaselea an”. Aici găsim argumentul pentru care redacția a luat decizia de a schimba numele revistei: „Pentru a învedera mai bine răsunetul pe care îl are șahul românesc în străinătate, am decis ca începând cu acest număr revista noastră să poarte numele de <Revista Română de Șah>”. Editorialul explică „recordul” revistei de a apărea în mod constant în cei cinci ani ai săi de existență prin faptul că abonații au recomandat „prietinilor (sic) lor să se aboneze și ei”, dar și prin „sprijinul pe care ni-l dau anual câțiva amatori din Capitală cari doresc a trece sub anonimat”. „O publicație, și încă una de specialitate ca a noastră, luptă cu greu cu existența într-o țară unde din cauza crizei cetitului multe publicații vechi au trebuit să dispară”, se mai arată în editorial, care însă precizează la final că în același timp, „trebue să relevăm că astăzi când jocul de șah în România a ajuns la o mare desvoltare, numărul abonaților noștri a început și el să crească”. Constatarea privind dezvoltarea șahului contrastează cu ceea ce observa Mihail Sadoveanu, directorul revistei, într-un editorial din numărul din august-septembrie 1927, când vorbea de faptul că șahul rămâne „un deziderat al viitorului”.
Revista publică o dare de seamă a campionatului capitalei pe anul 1930, câștigat de „maestrul chimist căpitan Ion Gudju”. Concursul nu a avut un caracter complet profesionist, se arată în articol; unii jucători nu se mai prezentau la rundă, Loewenton a trebuit să plece în mijlocul turneului, iar veteranul Mendelssohn nu știa că la rocadă, mai întâi pui mâna pe rege, și apoi pe tură, ci nu invers, cum a făcut el de două ori (și la tentativa de rocadă mică, și la cea de rocadă mare) în partida „decisivă” pierdută la Ion Gudju. În cartea sa „Însemnări din lumea șahului” (București, editura Sport-Turism, 1985) publicată zeci de ani mai târziu, campionul capitalei nu menționează nimic în privința acestor neajunsuri. El prezintă doar partida cu Herland, despre care comentează că „a stârnit multe discuții teoretice printre maeștrii români”. Revenind la numărul nostru 1/ 1930, sunt prezente și aici nelipsitele caracterizări ale jocului participanților. Gudju a știut să profite de cea mai mică greșeală, „fie ea și de regulament”; perseverența și curajul cu care S. Herland joacă cu adversari mai tineri decât el cu 30 – 40 de ani „merită să fie în special subliniate”; jocul lui Taubmann e „fin și plin de combinații”; maestrul Wechsler, campionul Bucureștiului pe 1928 și 1929, a ocupat un loc în clasamentul final „care nu cadrează cu forța lui reală de joc”, situația lui de „director de bancă în era polițelor protestate, a concordatelor și a falimentelor aducându-l prea surmentat la joc”; Gică Alexandrescu, „din pleiada jucătorilor tineri”, a fost „turcul în acest campionat”, pierzând prin neprezentare două partide „întrucât la cazarma unde își face stagiul militar nu a fost înștiințat de începerea concursului”. Articolul este semnat de H. Taubmann, revista precizând că referirile la jocul lui nu îi aparțin, ci au fost adăugate de redacție. Tot Taubmann semnează și cele patru partide ale turneului comentate în continuare în revistă.
În această ediție sunt publicate și partide jucate în turnee internaționale de jucători cunoscuți precum Grunfeld, Spielmann, Alehin, Rubinstein, Bogoliubov, Tartakower, Yates sau Colle. Duelul din Soroca dintre Kramarciuc și Ianovcic a mai înregistrat o fază, cea a unui meci câștigat la limită de primul (+5 -4 =1), meci din care revista publică o partidă.
Este publicat un articol critic la adresa „vieții șahiste din Iași”. Conducerea cercului din orașul în care își are sediul și revista, „formată îndeosebi din oameni bătrâni”, a fost multă vreme inactivă, dar recent a fost înlocuită cu una nouă, care a trecut neîntârziat la organizarea campionatul orașului, unde deja participă 17 concurenți. Patru pagini sunt destinate problemisticii, iar rubrica „Cronica șahistă” ocupă doar o coloană pe ultima pagină.
____________
Ilustrații: stere.ro
