Și numărul următor al revistei, 10 – 11/ 1927, este dublu, acoperind lunile octombrie și noiembrie. Aproximativ jumătate din spațiul tipografic este rezervat meciului pentru titlul mondial la șah dintre Capablanca și Alehin. Secțiunea se deschide cu un articol nesemnat, intitulat „În jurul campionatului lumii”; după stil și ținând cont și că un editorial, cum pare articolul de față, e scris de cel ce joacă rolul de redactor-șef, textul pare să îi aparțină lui Anatole Ianovcic.
Articolul face pentru început un istoric al campionatelor mondiale la șah, începând cu secolul XVI „când spaniolul Ruy Lopez (1570 – 1575) a fost considerat ca cel mai tare jucător al lumii”. Au urmat apoi „italienii Leonardo (1575-1587) și Greco (1622-1634), francezii Philidor (1745-1795) și La Bourdonnais (1834-1840), germanul Andersen (1851-1858), americanul Morphy (1858-1863), austriacul Steinitz (1866-1894) și acum în urmă Laker (1894-1921).” Dar, observă autorul, în acest timp șahul a trecut și el, „ca orice știință”, prin diferite perioade de dezvoltare. Până la Steinitz „predomina împărăția combinațiilor cu gambite, sacrificii strălucite etc.”, pentru ca apoi, odată cu șahistul austriac, să apară „școala modernă, care se baza exclusiv pe jocul de poziție”. Citând cartea „Capablanca și Alehin” a lui Znosko-Borovsky, editorialistul a arătat că principiile școlii moderne au fost perfecționate apoi de Lasker și Tarrasch, dar mai cu seamă de Schlechter și Rubinstein. „Schlechter a reușit să dee jocului o deplină impersonalitate. Simpatiile și antipatiile nu existau la el; ce, cum, când și cu cine, erau pentru dânsul noțiuni indiferente; jucător ca personalitate nu exista. Principiul fundamental era teoria, care făcea pe șahist un instrument umil al ei”. La rândul lui, „Rubinstein a dus până la ultima perfecție felul de a profita de minimalele slăbiciuni din poziția adversarului.” Dar și împotriva acestui curent s-a ridicat o școală adversă; este vorba de „școala hypermodernă”, reprezentată de Bernstein, Duras, Vidmar, Nimzovici, Spielmann, Tartakower, Forgacz. Între cele două curente a început o rivalitate nu neapărat teoretică, ci mai cu seamă practică, în turnee, arată articolul mai departe. „În acest moment apare însă Capablanca ca un trimis de soartă care avea însărcinarea să împace ambele școli”, punctează, dramatic, autorul.
Urmează un portret al cubanezului de mai bine de două pagini, din care aflăm cum s-a afirmat Capablanca la el în țară și cum a plecat la studii în Statele Unite, înscriindu-se în 1906 la Universitatea Columbia, secția de inginerie chimică. „Peste doi ani părăsește universitatea fără s-o isprăvească, consacrându-se cu totul șahului. Atuncea avea 22 de ani”, scrie revista. Se înscrie în vestitul club de șah Manhattan, „unde ocupă repede primele locuri”. Până în 1903, Capablanca era necunoscut în Europa, dar în acel an vizitează vechiul continent unde joacă 590 de partide, din care pierde 12, face 18 remize și le câștigă pe toate celelalte 560. În 1909, câștigă categoric meciul cu campionul SUA Frank Marshall, scor +8 -1 =14. Ocazia consacrării se ivește în 1911, când primește ceea ce azi s-ar numi un wild card la turneul de la Saint Sebastien, unde jucau cei mai buni șahiști ai momentului: Bernstein, Burn, Duras, Janowsky, Maroczy, Marshall, Nimzovici, Schlechter, Spielmann, Tarrasch, Vidmar. „Organizatorii l-au invitat mai mult din curiozitate”, scrie revista. Capablanca însă a câștigat turneul, pierzând o singură partidă, la Rubinstein. Poziția sa dominantă în elita șahului mondial se confirmă în turneul de la Sankt Petersburg, 1914, unde ocupă locul 2. „După acest turneu, un match pentru titlul mondial între Lasker și Capablanca a devenit o chestiune la ordinea zilei”, comentează revista; „dacă nu izbucnea războiul, acesta s-ar fi înfăptuit imediat”, a adăugat ea. După alte succese ale campionului cubanez, meciul are loc în sfârșit în 1921, cu un fond total de premiere de 25.000 de dolari. Capablanca se impune cu scorul de +4 -0 =10. Este punctul în care se naște legenda invincibilității șahistului din Havana.
Alehin are parte de un spațiu de prezentare mai modest, de aproape o pagină. „Lumea șahistă îl recunoaște ca jucător de primă forță după succesul său strălucit de la Stockholm, din 1912”, scrie revista. Rare sunt turneele apoi în care nu ocupă locul întâi; în cel mai rău caz, se plasează pe locul trei. „În ultimii ani succesele strălucite, repurtate cu ușurință în diferitele turneuri din Europa de către genialul jucător rus, au făcut ca lumea șahistă să-l denumească, cu drept cuvânt, campion al Europei”. Editorialul nu menționează însă faptul că Alehin a ales să plece din Rusia și să se stabilească în Franța după ce bolșevicii au preluat puterea la Moscova.
Urmează apoi, în finalul articolului, o comparație între stilurile de joc ale celor doi, cu observații care aduc cu cele făcute într-un alt text, apărut într-un număr anterior al revistei. „Capablanca posedă un excelent joc pozițional și o technică (sic) ireproșabilă, însă în labirintul încurcat al combinațiilor face greșeli. (…) În general, Alehin în privința combinațiilor întrece pe Capablanca; bogăția și multilateralitatea ideilor, cum și fantezia visătoare a sa nu o găsim la Capablanca. În ce privește teoria, Alehin e iarăși superior, îmbogățind-o prin numeroase și importante inovații, dând uimitoare exemple artei analitice în cărțile sale. (…) Șahul pentru Alehin e o pasiune, si adversarul e întotdeauna inamic. Așa dar psihologismul lui Alehin amenință să otrăvească logica pură a lui Capablanca”, mai adaugă revista la final, lăsând impresia că textul e scris înainte de încheierea formală a meciului.
Ca și în numărul dublu precedent, plin de partide din campionatul României pe anul 1927, și acest număr găzduiește multe partide din meciul Capablanca – Alehin; mai exact, sunt publicate 20 de partide, cele mai importante fiind și comentate (în traducere românească) de A. Becker de la Wiener Schach Zeitung și von List de la Kagans Neueste Schachnachrichten. Interesant e că la finalul articolului este indicat faptul că volumul citat al lui Znosko-Borovsky se găsește și poate fi achiziționat de la redacție. „Deoarece cartea e scrisă în limba rusă, ea nu e accesibilă la noi decât basarabenilor, care n-ar trebui să piardă ocazia și să și-o procure cu redusul preț de 100 lei direct dela Revista de Șah.”
Revista dedică o pagină campionatului orașului Chișinău. Concursul s-a jucat între 11 septembrie și 17 octombrie, fiind câștigat de Iurii Nicov, „un tânăr talentat”, care a obținut ca premiu „o cupă de argint oferită de Societatea Macabi”. S-a jucat tur-retur (round robin, cum se spune azi), clasamentul fiind următorul: I. Nicov 9 puncte, Ș. Lempert 8,5, A. Zaharov 6,5, V. Topalov 6,5, Alter-Cogan 5, S. Retach 4,5, A. Barbalat 2 (retras după primul tur).
Și secțiunea de studii și probleme are un articol documentat despre o specie de problemă de mat în două mutări. Autorul este I. A. Schiffmann, „cunoscutul nostru compozitor”. Autorul scrie că amatorii de șah au o idee în general despre originea jocului de șah, dar știu mai puține lucruri despre felul în care au apărut problemele de șah. „Puțini cunosc încântătorul manuscris medieval Bonus Socius, dela care a împrumutat numele său cel mai renumit club al problemiștilor. Originalul, scris în anul 1266, se păstrează la Florența și este inaccesibil pentru public. Există însă o reproducție; cartea editată de J. F. Magel, care conservă tot farmecul originalului, a ilustrațiilor și a vignetelor, și care face o plăcere neîndoelnică (sic) oricărui amator de probleme.” Urmează apoi o expunere a perspectivei autorului asupra relației dintre jocul de șah și problema de șah. „Jocul de șah, cu mult mai bătrân decât problema, este bazat pe ideea primitivă a luptei dintre doi adversari. Problema este însă o născocire a timpurilor mai nouă. Adversarul dispărând, orice idee de luptă dipare împreună cu el – creerul se concentrează exclusiv asupra creațiunii unui perfect obiect de artă”, scrie I. A. Schiffmann. După acest preambul teoretic, articolul continuă pe mai bine de trei pagini cu tratarea în amănunt a temei Pickaninny și a variațiilor ei de mat în două mutări. În total, paginile de componistică propriu-zise sunt în număr de trei (excluzând așadar articolul lui I. A. Schiffmann).
Din „Cronica șahistă”, principala știre internă este acceptarea de către campionul Alexandru Tyroler a provocării căpitanului Gudju de a juca un meci direct. Revista citează ziarul Universul, care ar fi relatat că cercul bucureștean „Camera de Comerț” la care joacă căpitanul Gudju a acceptat să sponsorizeze meciul. Onorariul lui Tyroler este de 20.000 de lei, se arată în știre, iar fondul total de premiere este de 30.000 de lei.
___________
Ilustrații: stere.ro
