Numărul dublu 8 – 9 din august – septembrie 1927 se ridică la înălțimea așteptărilor create de prezentarea făcută în ediția anterioară a revistei. Setul de partide publicate, jucate la cea de-a doua ediție a „campionatului României Mari”, este consistent, cuprinzând aproape douăzeci de partide. Întâlnim de asemenea scurte prezentări ale celor 28 de jucători participanți la campionat, prezentări care merg uneori și dincolo de aspectele profesionale vizate preponderent. Campionatul ilustrează diversitatea etnică a șahului românesc din acei ani, dar și dominația Transilvaniei în competițiile interne ale acestui sport. La celălalt pol este regiunea Moldovei, de unde provin mulți jucători și promotori ai șahului, dar care nu a avut niciun reprezentant în turneul final al campionatului jucat la București, la sediul clubului Sfatului Negustoresc din Calea Victoriei.
Turneul a început luni, 15 august 1927, la ora 19.00, cu jocurile din faza grupelor. Fiind 28 de participanți, s-au alcătuit patru grupe de câte șapte jucători; primii trei clasați din fiecare grupă se calificau în turneul final. Rezultatele pe grupe au fost publicate de revistă.
Cu acest prilej, conform obiceiului revistei, sunt publicate scurte caracterizări ale jocului prestat de fiecare competitor. Astfel, grupa 1 este una „frumoasă”. Câștigătorul ei, „cunoscutul maestru clujan dr. N. Balogh, e cel mai interesant jucător al turneului”; jocul său „sclipitor și sigur” i-a adus multe succese. M. Wechsler, „cunoscutul reprezentant al Sfatului Negustoresc, a jucat bine și cu încăpățânare”; A. Winkler a dovedit în acest turneu „că Iașul dispune de forțe viguroase pe tărâmul jocului de șah”. G. Alexandrescu de la Cercul Tura „e și el un tânăr care se relevă pentru prima oară”; „a jucat tenace, dar se resimte în jocul său încă neprecizia”. Ștefan Erdelyi a avut „neșansa să nu fie dispus tot timpul turneului, așa că a obținut un rezultat mult sub așteptările noastre”. L. Zalțghendler, „singurul reprezentant neoficial al Basarabiei, jucător de combinații, necunoscător al teoriei, cu toate că a perdut toate partidele, totuși a jucat frumos”.
Grupa a doua a fost „cea mai puternică”, cu „jucători tari și calificați”. Dovada că a fost o grupă puternică este, scrie revista, faptul că din această grupă un jucător s-a calificat cu trei puncte, în vreme ce în altele nu au fost suficiente pentru accederea în finală nici 3,5 puncte. Astfel, „dr. Ioan Balogh este un erudit al teoriei”, care a venit antrenat de la turneul din Londra și era într-o formă bună. Adolf Roth, „maestrul Făgărașului”, a avut noroc, „câștigând partide la cine nu se aștepta”.
Iosif Mendelssohn, „puternicul jucător bucureștean, a făcut două mari greșeli”, implicându-se în concurs și ca organizator și ca jucător, și intrând în turneu fără un antrenament prealabil. „Totuși energia sa de fer (sic) a învins și se clasifică bine în decisivă, unde a revenit la jocul său normal”. Alfred Roth, „problemistul din Jibert”, a jucat „bine și frumos, dar fără antrenament”. Aurel Lernovici s-a îmbolnăvit în runda a doua, iar „restul turneului l-a jucat într-o formă foarte proastă”.
Din grupa a treia, Zeno Proca, „tânărul și talentatul reprezentant al Sibiului”, a avut „mult noroc” și deși era pe punctul de a pierde în multe partide, „nu și-a pierdut cumpătul și astfel a reușit să își salveze situația”. Inginerul Loewenton a jucat cu vigoarea de altădată și cu „profunde cunoștinți teoretice”. I. Roth, „genialul jucător bucureștean, cum îi zic cei din capitală, cu toate că nu cunoaște teoria și nu știe să scrie partidele, totuși are un joc original, bogat în combinații”. Pe lângă un M. Wechsler din București, care a jucat în grupa întâi, există un M. Wechsler din Constanța, care „a dovedit că promite a deveni un jucător foarte bun”, ca și B. Mărculescu, președintele „tânărului cerc Tura din Capitală” și I. Gherasim din Arad.
Grupa a patra „cuprinde câțiva jucători tineri și mult talentați care nu s-au afirmat încă în țară”. Ștefan Marton este „simpatic și modest” deși are înregistrate câteva succese în străinătate, din care revista menționează locul doi în campionatul Italiei jucat în 1927 la Napoli și locul trei într-o grupă eliminatorie a turneului de la Kecskemét. H. Taubmann a jucat „cu multă îndârjire”, dar și-a epuizat forțele în faza preliminară, „așa că în decisivă a jucat slab”. S. Herland, „bătrânul jucător al Capitalei” (și membru al redacției revistei) a intrat des în criză de timp (s-a jucat în ritmul de 16 mutări pe oră). E. Gaspar, „învățătorul din Baraolt, binecunoscut în Transilvania și Ungaria”, s-a îmbolnăvit și el, la mijlocul turneului, „ceea ce l-a făcut să piardă ultimele trei partide”. I. Gross, reprezentantul Botoșanilor, a dovedit „talent și îndrăzneală”, iar G. Tocariu și N. Dumitrescu „vor avea ocazia să se releve în alte turneuri (sic) ale Federației, căci sunt încă tineri”.
L-am lăsat la sfârșit pe campionul en-titre Alexandru Tyroler, care a reușit să își păstreze titlul câștigat anul trecut. În grupe, scrie revista, el „a jucat leger (sic), căutând să-și păstreze forțele pentru turneul decisiv”. Strategia era să îl ducă la dezastru, „dacă nu era atent la ultima partidă ar fi putut să cadă afară din grupă”. Episodul atrage comentariul că „aranjamentul pe grupe” nu este potrivit pentru șahul românesc: „căci dacă în străinătate se joacă pe grupe, forța jucătorilor e bine cunoscută, căci acolo au turneuri dese, nu ca la noi, deabia unul pe an”. Revista l-a rugat în prealabil pe campionul Tyroler să îi furnizeze „date din viața șahistă a primului campion al țării”. El a trimis o scrisoare, însoțită de fotografia reprodusă alăturat. Tyroler s-a născut în 1891 în localitatea Garam-szt-Kereszt din Cehoslovacia, mutându-se în Timișoara în 1920. „Sistematic, n-am jucat șah decât abia în anii 1910 – 1914, când am jucat de trei ori în campionatul Budapestei, ieșind de fiecare dată pe locul doi. În 1912 am jucat în campionatul Ungariei, în care am eșit al V-lea”, a scris Alexandru Tyroler în scrisoare. „Dela 1914 până la 1924, la capacitarea prietenilor mei, n-am mai jucat și pot să spun că acești ani mi-au fost cei mai frumoși din viață”, a adăugat el. După mutarea la Timișoara, „la insistența unor capacități tinere de aici” și pentru „promovarea progresului lor”, a jucat „câteva partide serioase” și a contribuit la înființarea „Societății Șahiștilor” din oraș. „Cu această ocaziune, am participat în 1924 la un match de patru la București”, cel dintre clubul din Timișoara și Sfatul Negustoresc din capitală, dar fără a adopta o viață sportivă regulată. „Pot aminti și aceea că cu excepția câtorva partide de match și a câtorva de cafenea, în lipsă de partener nu joc, așa zicând, cu anii”, se confesa șahistul.
Imaginea campionului confirmat al României nu este a unui jucător profesionist. El a jucat intermitent, și doar în urma insistenței prietenilor. De altfel, Tyroler precizează în scrisoarea către redacția „Revistei de Șah” că trimite informațiile solicitate „în speranța că tineretul vrednic de un viitor mai bun nu mă va urma în această artă nobilă ce-i drept, dară fără mulțumire de sine”.
Alexandru Tyroler a câștigat convingător campionatul, la un punct distanță față de următorul clasat, N. Brody, înregistrând o singură înfrângere la Z. Proca, în preliminarii. Podiumul final, completat de Zeno Proca, e ocupat exclusiv de jucători din Transilvania, deși cei mai mulți participanți, cinci la număr, sunt din București. „Reprezentantul Moldovei”, A. Winkler din Iași, „s-a retras din cauză de forță majoră”. Campionatul s-a dovedit astfel mai degrabă o afacere șahistă între capitală și Transilvania, încheiată cu un scor categoric în favoarea celei din urmă: 32 la 23, dacă adunăm punctele obținute de fiecare jucător.
Scepticismul menționat al campionului contrastează cu atitudinea propagandistică a șefului Federației Române de Șah, scriitorul Mihail Sadoveanu. El a scris editorialul ediției, prilejuit de organizarea și desfășurarea Congresului federației din deschiderea campionatului. Mihail Sadoveanu crede că în ultimul an, „au început a se pune baze serioase șahului în țara românească”. Au apărut jucători puternici, care au intrat în concurență cu cei deja afirmați. Cu toate acestea, în România, șahul rămâne „un deziderat al viitorului”. De aceea, „începuturile federației, încă nesigure, totuși îmbucărătoare (sic) trebue să le primim și să le urmărim cu atenție și simpatie. Din cercurile noastre se ridică tineri care ne vor putea face cinste înălțând prestigiul țării” (1).
Concluzia după acest campionat îi aparține lui Camil Seneca, un alt redactor al revistei: „Cu cât mai mari au fost eforturile și mai spinoasă calea la înfăptuirea marelui eveniment șahist românesc, cu atât mai mult acum – după vidarea (sic!) lui – cei ce s-au sacrificat pentru acest scop se pot cu drept cuvânt felicita, căci în adevăr acest concurs nu a fost numai un mijloc de a stabili pe campion, nu a fost numai un raport de forțe în care emulația să joace rolul preponderent, ci – după expresia unei mari și sincere dorinți a inimosului președinte al F.R.Ș – acest concurs a fost o adevărată serbare șahistă națională”, a scris el (2).
Ediția mai include patru pagini de studii și probleme, în vreme ce „Cronica șahistă” are rezervată o pagină pe două coloane, una destinată știrilor interne, alta celor externe. Sunt menționate pregătirile pentru campionatului Chișinăului, la care s-au înscris șapte jucători: Alter-Cogan, Arsenie Barbalat, Alex. Zaharov, Victor Topalov, Iurii Nicov, Ș. Lempert și Retach. Campion al orașului Soroca a rămas Vladimir Cramarciuc, acum că redacția „Revistei de Șah” s-a mutat la Iași, iar odată cu ea și adversarul tradițional al campionului, redactorul Anatole Ianovcic.
_________________
- Mihail Sadoveanu, După ultimul congres, „Revista de șah” nr. 7-8 din august-septembrie 1927, p. 119
- Camil Seneca, Concursul pentru campionatul țării, „Revista de șah” nr. 7-8 din august-septembrie 1927, p. 122
Ilustrații: Cropuri din „Revista de Șah”, via stere.ro
