Numărul 3 (pe iulie) al „Revistei de Șah” începe sec, cu un set de 26 de „Probleme de șah”, de la pagina 49 (în continuarea numerotării paginilor ediției din iunie) până la pagina 55, urmată de o pagină cu „Studii de șah” și de două pagini de „deslegări” ale problemelor din numărul 1 al revistei. Ediția nu inserează de această dată niciun editorial și niciun comentariu. Necomentat, deși interesant, e și primul clasament al „deslegătorilor”, din care ne putem face o idee privind aria de răspândire a revistei. Din cei douăzeci de cititori care au participat la concursul de dezlegări, peste jumătate sunt de Basarabia, trei tot din Moldova, dar de peste Prut, din Focșani și Botoșani și trei din București. Un singur participant e din Transilvania, din Arad, și unul singur e din străinătate, de la Praga.
De la pagina 60, sunt reproduse cinci partide jucate recent, însoțite de comentarii. Este consemnat decesul lui Isaac I. Margulis, la numai 22 de ani, „personalitate cunoscută de toți șahiștii Basarabiei”. „Debuturile sale la turneurile amatorilor din Chișinău erau urmate de succes, iar seansele de joc simultan în secțiunea șahistă Makkaby dădeau rezultate strălucite. În ultimii doi ani Margulis în calitate de președinte al numitei secțiuni, mulțumită dragostei și muncii neobosite ce a depus, a reușit să ridice secțiunea sa la o înălțime considerabilă, și a atrage în rândurile ei numeroși adorători ai Caissei”, se arată în necrologul publicat de revistă.
Revista se bucură de colaborarea unuia dintre cei mai puternici jucători ai vremii, șahistul bucureștean Sigmund Herland, care semnează un articol intitulat „Sfârșituri de partide”. Născut la Viena în 1865, Sigmund Herland s-a stabilit în România în 1887, activând în comerț. Victor Ocnărescu a scris că Sigmund Herland a câștigat „primul turneu de șah din România”, organizat în 1906 la București. Devine campion al capitalei în 1925, 1930 și 1935, fiind și un problemist prolific. A încetat din viață la București, în 1954[1].
Numărul pe iulie se încheie cu o pagină de „Noutăți”. Aflăm de aici că clubul de șah Caissa din București își organizează campionatul anual, la care s-au înscris 37 de jucători, grupați în patru categorii. Tot la „Cercul de Șah Caissa” se joacă duminical un turneu de blitz, unde taxa de participare este de cinci lei. Clubul are mai nou și o secțiune de șah feminin: „Doamnele și domnișoarele cari se interesează de această secțiune pot lua informațiuni în scris dela D-l Camil Seneca, președintele cercului Caissa (Camil Seneca, str. Epurilor, 23) sau la sediul cercului, str. Căuzași, 14 bis, în orice zi între orele 19 – 21.” Este menționat și „primul turneu de șah ce s’a ținut vreodată în Cernăuți”. Este vorba de „Campionatul Bucovinei”, început din 4 iulie 1925, la care participă 15 jucători și la care câștigătorul ar urma să fie recompensat cu 4.000 de lei. „Se joacă zilnic în Cafe Royal dela ora 8 – 12 seara, 40 de mutări în 2 ceasuri”, se arată în notiță. Mai aflăm că meciul de la Timișoara dintre „Camera de Comerț” București și „Asociația șahiștilor” Timișoara s-a soldat cu victoria categorică a oaspeților, 8 – 2. În secțiunea de știri a numărului sunt numai informații interne, ultima fiind din Tighina, de unde redacției i se comunică vestea înființării unui cerc de șah pe lângă Clubul Obștesc. Cercul e condus de un comitet în care au fost cooptați un magistrat, un proprietar, un inginer, un jurnalist și un profesor secundar[2].
În schimb, în numărul 4 (august 1925) al revistei, editorialul e reprezentat de o scrisoare primită la redacție din partea avocatului Nicolae E. Loran din Cahul. Acesta expune o teorie interesantă privind originea șahului în România. El susține că românii știau de existența șahului înainte ca acesta să fi fost adus în țară pe filieră occidentală. Mai exact, șahul ajunge pe teritoriile românești direct din Persia și India, via Rusia. Dovadă ar fi denumirile vechi ale pieselor de șah, care doar recent au fost înlocuite cu denumiri de proveniență occidentală. „Și într’adevăr: în limba română există cuvântul șantrace, care înseamnă jocul de șah, cuvânt vechi, care nu se mai întrebuințează, dar care exact corespunzător cu cel arab și foarte asemănător cu ciaturanga – numele jocului de șah în India. Acest cuvânt se găsește și în dicționarul lui Em. Grigorovița (București, 1901) pag. 537. Ar fi destul pentru dovedirea ipotezei mele. Dar mai sunt dovezi. Mai există un cuvânt în limba română, tot vechi, tot dispărut din limbajul șahiștilor de astăzi, dar care tot se găsește în dicționarul lui Grigorovița (pag. 259), cuvântul, astăzi înlocuit prin Nebun. Este cuvântul Fil, care înseamnă elefant, ori în Persia tocmai Nebunul nostru reprezentat prin elefantul de război avea numele de Fil. La Arabi numele acestei piese s’a transformat în Al-Fil, rămânând până astăzi intact în limba spaniolă, iar în limba italiană sub forma de Alfiere!”, scrie autorul[3]. Argumentele avocatului Loran au făcut o impresie puternică asupra redactorului Ianovcic, acesta reluându-le peste ani, fără a mai cita sursa, în cartea sa despre șahul artistic: „Este interesant de remarcat că, până în secolul XIX, jocul de șah se numea în limba română șantrace, ceea ce amintește vechea denumire din Asia. De asemenea, nebunul se numea fil, ceea ce în limba persană se numea elefant (în limba rusă, nebunul se numește și astăzi slon, adică elefant). Cele de mai sus ne îndreptățesc să susținem că jocul de șah a fost adus în țara noastră, ca și în Rusia, direct din Asia de mijloc și nu din Europa apuseană.”[4]
Ediția din august include deja consacratele secțiuni de studii și probleme, dezlegările la problemele din numărul doi și rubrica de partide de concurs comentate (care include înfruntări desfășurate la cercurile din București – „Sfatul Negustoresc”, Iași și Cernăuți, din anii 1924 – 1925).
Interesantă pentru istoricul șahului românesc rămâne rubrica de știri, redenumită în această ediție „Cronica șahistă”. De aici aflăm că la Botoșani există nu unul, ci două cluburi de șah, Cercul de Șah B. Nemțeanu și Cercul de Șah Gândul, ambele afiliate la nou-înființata Federație Română de Șah. În total, în cele două cercuri, activează aproape 200 de membri, care joacă în campionate interne, organizează simultane și susțin partide prin corespondență cu cercurile partenere din București, Sibiu și Iași. O altă notiță este despre înființarea Cercului de Șah Gheorghe Marco din Cernăuți, numit astfel „în amintirea marelui maestru român născut în satul Cuciur-Mare (Bucovina) și decedat în 1923 la Viena”. Legat de Bucovina, este menționat rezultatul campionatului regiunii, adjudecat fără drept de apel de Dr. Kahane, cu nouă puncte din nouă posibile, urmat de Nargang (locul II), Wasserman și Stermberg (locul III-IV, la egalitate de puncte) și Weisselberg (locul V; a primit din partea revistei un abonament la publicația din Soroca). În stilul care va reprezenta ulterior relatările „Revistei Române de Șah”, este punctată apoi, într-o frază sintetică, prestația fiecărui jucător din concurs. Astfel, dr. Mihăilescu „este fără îndoială cel mai fin și șiret combinator”, dr. Vasca Ion „are o aplicație vădită pentru jocul de șah”, dr. Weingartien „s’a văzut că nu poate rezista unei lupte îndelungate”, domnul Freitag „a jucat deschideri bizare”, dar promite a deveni un bun jucător, „fiind foarte inteligent”, în vreme ce locotenentul Făgărășanu „n’a putut obține decât un punct și jumătate din cauza unei boale trecătoare”.
[1] Victor Ocnărescu, Sigmund Herland, articol online pe stere.ro accesat la data de 22 noiembrie 2020.
[2] „Noutăți”, în „Revista de Șah” nr. 3, iulie 1925, p. 72.
[3] Nicolae E. Loran, O chestiune interesantă (Asupra istoriei jocului de șah în România), în „Revista de Șah” nr. 4, august 1925, pp. 73-74.
[4] Anatole F. Ianovcic, Șahul artistic, Editura Sport-Turism, 1979, p. 10.
