„No 1. Maiu. 1925”
Primul număr al „Revistei de Șah”, nume sub care a apărut pentru prima oară publicația care va face o importantă carieră ulterioară sub titulatura „Revista Română de Șah”, a fost tipărit în mai 1925, după cum se arată pe frontispiciul foii. Sunt indicate frecvența lunară, prețul unui exemplar – 25 de lei, costul abonamentului pe opt luni (160 de lei sau, pentru străinătate, doi dolari) și adresa redacției: Strada Principele Nicolae nr. 25, orașul Soroca, Basarabia. Pe prima pagină, în dreapta sus, primul rând al coperții anunță: „Cenzurat Garnizoana Soroca”. În România recent unificată era declarată starea de alertă, în urma agitațiilor pro-bolșevice, publicațiile fiind avizate de către autoritățile militare. Vigilența era sporită în Basarabia, unde mișcarea comunistă era mult mai activă; în toamna precedentă, la Tatarbunar, în sudul provinciei, avusese loc a revoltă condusă un grup care cerea „sfârșitul ocupației românești a Basarabiei”.
Soroca nu era în sudul Basarabiei, ci în nord, pe Nistru, la granița cu URSS. Oraș important din regiune, avea mii de locuitori și o cetate din piatră ridicată la sfârșitul secolului XV de către domnitorul Ștefan cel Mare. Cum de a ajuns ca „Revista Română de Șah” să fie tipărită la Soroca ci nu la București sau în alt oraș românesc cu o tradiție șahistă mai consistentă rămâne o întrebare deschisă. Dar o explicație posibilă poate fi că în oraș la acea vreme era stabilit Anatole Feliksovici Ianovcic, un șahist și un problemist pasionat, în curs de afirmare națională și internațională. Anatole F. Ianovcic s-a născut la Odesa, în Ucraina, în 1897, iar Marian Stere scrie că intenția lui de a tipări o revistă de șah era mult mai veche; în 1919 a scos două exemplare ale unei proto-reviste scrise de mână pentru ca apoi să reușească să multiplice la șapirograf 15 copii ale revistei[1]. Acum, în 1925, eforturile îi sunt răsplătite, apare în sfârșit o revistă de șah tipărită ca orice altă revistă literară sau de specialitate. Anatole F. Ianovcic este indicat ca fiind redactorul revistei, editorul ei este L. E. Brazuli, tipograf fiind Ș. Balaban din Soroca.
Revista e de format mic, probabil A5, cu 24 de pagini numerotate plus cele două coperți. Sunt două părți importante: una de compoziții (paginile 4 – 13) și alta de partide de șah (paginile 14 – 23). Ediția se încheie cu o pagină de știri externe. În deschidere, pe primele trei pagini, este publicat un editorial semnat „Redacția”, care însă i-ar putea aparține singurului membru al redacției, Anatole F. Ianovcic. Autorul argumentează aici șahul face parte din procesul de dezvoltare a gândirii umane. „Națiunile civilizate au recunoscut marea însemnătate educativă a șahului”, scrie editorialistul, menționând că în unele țări „șahul e întrodus chiar în rândul obiectelor de studii din școalele secundare, cum e de exemplul în Ungaria”. După ce amintește că și în România există „elemente naționale cari-s cotate printre cele mai bune din lume”, redactorul mărturisește că e condus de „dorința de a vedea această distracție educativă (i.e. șahul, n.n.) progresând cât mai mult în masele intelectualilor”. Fraza este aparent beningnă, dar mai târziu, când comuniștii vor veni la putere și în România, ea va risca o sancțiune din partea acestora. Comuniștii vor contesta monopolul intelectualilor asupra șahului (cum deja o făceau în URSS) și vor afirma că șahul este un „bun al maselor largi, populare”, nciidecum un „apanaj al burgheziei”. Dar autorul primului editorial nu avea cum să prevadă potențialul polemic al afirmației sale. El încheie prin a menționa scopul revistei, acela de „a face și întâi legătura între toți șahiștii români”. „În modestele pagini ale revistei noastre, amatorii de șah vor găsi în afară de noutățile survenite în viața jocului în România și în străinătate, tot ce mai poate înteresa în direcția rezolvărei diferitelor probleme și a jocului practic (de partide). În programul nostru de activitate întră și organizarea diferitelor concursuri cu premii de preț și în legătură cu jocul de șah național și înternațional”, se mai arată în editorialul care se încheie cu îndemnul „Și acum… la luptă!”[2]
Zis și făcut. Secțiunea de compoziții se deschide cu un concurs de „probleme în două mutări”. Concursul e deschis „compozitorilor începători din toată țara”, care nu au mai publicat în străinătate. Premiul întâi e răsplătit cu 200 de lei, premiul doi cu 150 de lei, trei cu 100 de lei iar patru cu 50 de lei. Un alt concurs este rezervat doar abonaților, premiul întâi – patru fiind aici 500/ 400/ 300/ 200 de lei.
De la pagina șapte până la pagina doisprezece inclusiv, revista publică 24 de probleme de mat în două sau trei mutări. Pagina 13 este de studii de șah, printre care diagrama 4, semnată de A. Niemzowitsch, „Alb joacă și face partida nulă”. Este pagina în care se precizează că „deslegările problemelor și studiilor vor apărea în No. 3, tot acolo și pronumele deslegătorilor”. Revista își propune, se vede aici, să fie una interactivă, care încurajează corespondența cu cititorii.
În secțiunea „Partide de șah” sunt publicate confruntări precum Locot. Ion Gudju – S. Herland, Cercul de Șah București, 31 decembrie 1922, 1 – 0; R. Reti – Dr. Gruber, Memorialul Schlechter, 1923, 1 – 0; Lazard – Crepaux, Campionatul Franței, august 1924, 0 – 1; Romanowski – Smorodski, Petrograd, august – septembrie 1924, comentariu de Soultanbeieff, 1 – 0. Secțiunea se încheie cu un apel: „Rugăm persoanele ce trimit partide spre publicare a le însoți cu note amănunțite precum și data când și unde s’a jucat partida și cât timp a durat.”
Rezultatele înregistrate în trei turnee recente sunt însoțite de diagramele clasamentului. Din ele aflăm că în decembrie 1924 și ianuarie 1925 s-a jucat „Campionatul Cercului de Șah dela Sfatul Negustoresc”. Turneul a fost câștigat de S. Herland, cu un scor aproape perfect – a lăsat o singură remiză din 14 partide, urmat de: M. Wechsler, Z. Proca, L. Lowenton, I. Mendelsohn, M. Armand, I. Roth și dr. F. Adolf. O altă diagramă de concurs e a „unui mic turneu din patru maeștri” jucat la Berlin, cu clasamentul următor: P. Iohner, A. Rubinștein, R. Teichmann și J. Mieses. În sfârșit, sunt publicate și două diagrame cu clasamentele celor două grupe ale turneului de la Hastings jucat „în timpul sărbătorilor de Crăciun 1924”, cap de afiș fiind G. Maroczy, F. Yates, J. Przepiorka, A. Steiner.
Pagina de știri externe e monopolizată de campionul rus Alexander Alehin. E menționată performanța lui Alehin de la Paris, unde a jucat un simultan orb la 28 de mese, în care a câștigat 22 de partide, a pierdut trei și a remizat trei. Tot la Paris, Alehin a câștigat „un mic turneu internațional aranjat de „Societe des echecs du Palais Royal”, urmat de S. Tartacover, E. Snosko-Borowsky, Opocensky și E. Colle. Revista mai informează că înainte de ultima rundă, Alehin conduce la Baden-Baden cu 15,5 puncte și anunță că la sfârșitul anului 1925 va avea loc un meci între Alehin și „campionul american F. Marchall”[3].
[1] Informația este menționată fără sursă pe site-ul stere.ro, la adresa https://www.stere.ro/ianovcic-anatole-feliksovici/, link accesat pe data de 7 noiembrie 2020.
[2] Editorial în „Revista de Șah”, pp. 1-3.
[3] Numele corect este Frank Marshall (1877 – 1944), celebru șahist american, unul dintre cei mai puternici jucători din lume în prima parte a secolului XX.
