Lista pe care am făcut-o la finalul anului trecut cu cărți de memorialistică despre perioada comunistă se îmbogățește cu încă un titlu. E adevărat că de această dată, rememorările sunt mascate într-o ficțiune romanescă, dar dat fiind că îl cunosc personal pe autor, pot spune că am adunat destule indicii ca să insist pe interpretarea mea. Nu pot da prea multe exemple pentru a nu risca să acreditez date biografice fără consimțământul posesorului lor; dar să remarc public că personajul principal și autorul împărtășesc din abundență pasiunea pentru șah o pot face fără rețineri.
De altfel, chiar dacă prin absurd cineva ar putea demonstra că Liviu Alexe, personajul, nu are nimic în comun cu Bogdan Brătescu, autorul, pentru ceea ce voi afirma în continuare nu va conta. Voi lua personajul drept autor al reacțiilor și atitudinilor de care sunt interesat și îmi va fi suficient.
Nu cred că e o surpriză pentru cel ce a mai citit cronici de-ale mele să constate și de această dată că și la romanul de față am căutat să identific elemente de raportare a conținutului său la perioada comunistă. Ceea ce am găsit e interesant și inedit, cel puțin pentru mine.
Liviu Alexe a terminat liceul în 1986, se arată în roman. Aceasta înseamnă că în 1989 avea aproximativ 21 de ani. Am considerat mereu (pledoarie pro domo, admit) că oamenii care au apucat să facă liceul în comunism pot fi creditați că au trăit o experiență directă a acestuia. Experiența este și necesară – dacă ai prins doar gimnaziul, e problematic să susții că ai trăit comunismul – și este și suficientă – nimeni dintre cei mai în vârstă nu se pot lăuda că ei știu cu mult mai bine cu ce s-a mâncat sau s-a răbdat comunismul; în liceu deja ai ocazia să prinzi și să surprinzi, dacă ești puțin atent, cum merge societatea. Din acest punct de vedere, Liviu Alexe este, aș spune, calificat; poate chiar supra-calificat, căci a marcat și trei ani de comunism în plus – de serviciu, de armată și ceva facultate.
Fără să fi intenționat, aici amestec un element biografic. Bogdan Brătescu a fost o vreme jurnalist și cineva ar putea spune că stilul direct și sec de receptare și redare ale realității specific personajului său Liviu Alexe este influențat de narațiunea de tip jurnalistic practicată odată de autor. Nu neg asta, dar nu e definitoriu pentru raportarea lui Liviu Alexe la comunism. În pragmatismul raportării – căci despre așa ceva e vorba – nu intră vreo influență ulterioară de formare profesională. Ea este ingenuă și solidă. În ce constă așadar acest pragmatism?
Liviu Alexe nu vrea să doboare comunismul. Nu îl combate, nu îi verifică febril pulsul în fiecare dimineață, așa cum fac unii din generațiile anterioare. Nici nu e însă dezinteresat de manifestările lui. Ascultă și își însușește opiniile celor ce s-au săturat de comunism, dar nu insistă asupra lor. Trăiește și consemnează realități comuniste care azi pot părea halucinante – transportul public, birocrația, stupiditatea aparatului represiv – dar nu se mai obosește să le califice sau să le denunțe. Sunt oameni care le combat și azi, se sufocă și azi de indignare numai la amintirea lor, dar Liviu Alexe s-a delimitat de ele încă din timpul comunismului. Aceasta e atitudinea remarcabilă față de comunism pe care am descoperit-o în romanul lui Bogdan Brătescu: începutul despărțirii de comunism. Liviu Alexe se poartă ca și cum pe el nu-l privește regimul comunism. Întrezărește că acesta va cădea, dar nu e interesat să își ridice acest sentiment la rang de speranță. La acest rang, alte lucruri, mai importante – cum ar fi o iubire împlinită – au de ajuns, ci nu un fapt exterior precum schimbarea de regim.
„Nu poți rezista vremurilor dacă le iei prea în serios”, este, consider, fraza cheie a romanului din punctul de vedere propus de mine aici. Dar e de remarcat imediat că fraza nu se referă neapărat la comunism; ci la orice „vremuri”. Detașarea de comunism când încă acesta trăia – ceea ce, am spus mai sus, nu se întâmplă de multe ori nici când acesta e mort – este o consecință a unei detașări mai largi, față de societate și de lume în general.
Reputatul istoric Stephen Kotkin a argumentat într-o lucrare a sa că regimul comunist începe să se clatine când fiii reprezentanților nomenclaturii încep să mârâie la tații lor și la ceea ce fac aceștia. Între timp, alte observații au mai nuanțat afirmația lui. O altă cercetătoare eminentă a perioadei sovietice, Sheila Fitzpatrick, scria mai recent că fiii aceștia nu erau prea mari ca să se poată răzvrăti atunci când se lăsau deja entuziasmați de ceea ce vedeau la occidentali, la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, când sovieticii ajunseseră să se întovărășească, aliați fiind, cu britanicii și americanii și aveau acces la reviste occidentale (așa a aflat Svetlana Stalina – nu de la tata, nici de la echipa lui de prieteni, nici din presa moscovită – că mama ei nu a murit de boală în 1932, ci s-a sinucis). Au mai trecut așadar cincizeci de ani până ce fiii nomenclaturii și-au văzut fructificat entuziasmul pentru occident și dezgustul pentru comunism. Dar ar mai putea exista un moment care să explice, sau mai exact să marcheze, clătinarea sistemului. Nu este întrutotul momentul fiilor, cum am văzut, ci poate fi acela al dezinteresului, al detașării, nu doar al lor, ci al multora dintre aceia care urmau să își trăiască perioada maturității în postcomunism. Existența ca și când regimul nu e al tău, nici în a-l trăi, și nici în a-l combate, un soi de credință absconsă în prăbușirea lui iminentă, însoțită de un stoicism punctat de ironie în a-l suporta până atunci, boicotându-l ușor, împungându-l când ai chef, uitându-te la el mai mult ca la o curiozitate decât ca la un blestem. Poate că din acest punct, al recunoașterii senine și definitive că această societate nu mă reprezintă, a pornit lovitura decisivă aplicată regimului comunist. Nu vreau să spun că e ceva premeditat, un fel de gandhism est-european; e ceva ce pare să însoțească crepusculul comunist, între el și începutul obștescului său sfârșit legăturile rămânând a fi studiate mai bine abia de acum încolo.
Titlul romanului, „21 de zile”, e inspirat de decupajul temporal în care e amplasată acțiunea: trei săptămâni din anul 1989, una din primăvară, alta din vară, iar ultima din iarnă, mai exact, chiar din zilele revoltei din Timișoara și București împotriva regimului condus de Nicolae Ceaușescu. Narațiunea e susținută de o filmare mută, frustă, fără adjective, a scenelor furnizate de „realitatea socialistă” a momentului, ceea ce constituie, mă gândesc, o ilustrare suplimentară a detașării autorului. Dialogurile energice sunt punctate de pasaje teziste, ușor pedagogice, pe teme precum istoria politică a anului 1989 în estul Europei, fotbalul autohton politizat, pe fundalul căruia, între Steaua armatei și Dinamo al miliției apare martirajul echipei Rapid, sau sensul și coliziunea doctrinelor religioase europene și asiatice privind existența și nonexistența. Insistența inserării acestor teme în parcursul cinematografic al romanului îmi arată două lucruri: importanța lor considerabilă pentru autor și căutarea neîncheiată încă a unui echilibru între ficțiune și biografie. Poate că aceste tensiuni se vor rezolva în scrierile ulterioare ale lui Bogdan Brătescu, care altminteri nu e la primul său roman. Finalul violent al celor douăzeci și una de zile – Livia Bratu, însărcinată cu Liviu Alexe, moare împușcată în cap la revoluție – accentuează cele observate până acum. Cititorul întoarce ultima filă a romanului fără să afle dacă Liviu Alexe condamnă comunismul care i-a ucis viitoarea soție la revoluție sau revoluția însăși, fără de care iubita și viitorul lor copil ar fi trăit, fie și într-o lume diformă precum cea comunistă.
________________
Bogdan Brătescu, 21 de zile, roman, Editura Eikon, București, 2020, 384 de pagini, format 13×20 cm.
