Pe la mijlocul fiecărei luni impare, în Japonia începe un turneu de sumo. De ani, de zeci și de sute de ani e așa. Ține fix cincisprezece zile consecutive, fără pauze de odihnă. Toți luptătorii importanți trebuie să participe. Iar datorită tehnologiilor moderne, toată lumea poate fi spectatoare, pe internet. Eu, unul, savurez aceste momente și abia aștept lunile impare când mă pot destinde, după orele de lucru, cu runda de sumo din ziua respectivă.
Cei mai spectaculoși și admirați sunt campionii, yokozuna. Obișnuiau să fie mai mulți și obișnuiau să fie japonezi. Acum, s-au mai împuținat și sunt mongoli. Erau basho – așa se cheamă un astfel de turneu – în care participau și câte trei yokozuna. De vreo două – trei turnee, din cauza accidentărilor și a covidului, nu mai e niciun yokozuna. Odată cu ei au dispărut, ca o schimbare climatică în sumo, și ploile purpurii. Așa se cheamă momentul – rar, desigur – în care yokozuna e învins în dohyo – ringul de luptă – iar spectatorii au voie să arunce în el cu pernele vișinii pe care stau. Bine, mai nou și spectatorii s-au împuținat din cauza pandemiei.
Cel mai în vogă yokozuna este Hakuho. Este probabil cel mai performant rikishi – luptător de sumo – din istorie. Uneori nici nu realizăm la ce asistăm. Hakuho are cele mai multe „Cupe ale Împăratului” din istorie, cele mai multe victorii în Makuuchi – liga superioară de sumo – cele mai multe turnee câștigate la zero (adică fără a fi învins) și așa mai departe; are o sumedenie de recorduri. Dar a îmbătrânit și el, se îndreaptă spre 40 de ani, și se accidentează parcă mai ușor.
Celălalt yokozuna activ este Kakuryu, care a rămas mongol; Hakuho între timp și-a schimbat cetățenia și a devenit japonez. Un alt yokozuna contemporan care ar fi putut fi activ este Harumafuji, numai că acesta s-a încăierat cu un coleg și a trebuit să se retragă, chiar dacă mai putea lupta. Înaintea lor, i-am apucat pe alți mongoli fantastici veniți să cucerească Japonia: pe tehnicul Asashoryu și pe uriașul fioros Akebono.
Temporar, spectacolul îl dau acum ozeki, luptătorii din rangul imediat următor. Și se achită bine de sarcină: Asanoyama, Takakeysho, Shodai. Atât că nu poți arunca în ei cu perne purpurii când pierd. Preferații mei însă nu au rang așa de mare. Ei sunt sekiwake Terunofuji, masiv și puternic. Procedeul lui predilect – kimarite, în jargonul sumoistic – este pur și simplu să își ia adversarul pe sus și să-l depună în afara dohyo-ului. Așezat și cerebral e fostul ozeki Takayasu, în stare să îngenuncheze oricând un yokozuna. Îmi mai place spiritul combativ al lui komusubi Hokutofuji, care se încaieră energic cu oricine i-ar sta în față. Bonomul de 200 de kilograme maegashira Ichinojo e foarte simpatic când încearcă să fie mai vioi în ring. La jumătatea lui – la propriu, căci are doar 100 de kilograme – este maegashira Enho, care intră pe sub adversar, se zvârcolește, îl încolăcește și îl trântește până la urmă apucându-l de picior. În timp, mi-au plăcut și alți rikishi, astăzi retrași: Kotoshogiku, care sărea spre marginea dohyo-lui cu adversarul în brațe, ca un copil pe plasă, sau bătrânul Takekaze, pe care aproape îl prinsese pensia în ring și care pare să-i fi predat această ștafetă „bunicului” de azi, Akiseyama. Și ar mai fi chiar și arbitrii, gyoji, cu incantațiile, costumele și morga lor sacerdotale, și curatorii/ editorii videourilor de sumo de pe internet, mai ales Kintamayama, cu umorul lui nesfârșit; ultima lui glumă de pildă a luat în vizor obiceiul lui gyoji Konosuke de a se apleca pentru a observa mai bine confruntarea: „Konosuke, singurul arbitru care îngenunchează ca să vadă jucătorii”, a spus Kintamayama.
Și tot așa. E un spectacol la care nu mă mai satur uitându-mă; din cauza lui, lunile impare au devenit lunile mele favorite.
_________
Foto: Sekiwake Terunofuji în acțiune, conducându-l pe sus, până aproape de picioarele spectatorilor, pe maegashira Kiribayama. Screenshot după prezentarea video a rundei a șasea a turneului de sumo de primăvară Haru Basho 2021/ YouTube/ Kintamayama
